Faceți căutări pe acest blog

joi, 11 octombrie 2007

Dramaturgul Arthur Kopit: „Nimeni nu e în stare să-şi imagineze un happy-end pentru această lume“




E una dintre cele mai acide conştiinţe din lumea intelectuală americană, dramaturg, profesor, scenarist de film. Pentru câteva zile s-a aflat în România, la invitaţia Festivalului Dramaturgiei Româneşti, şi nu a ezitat să critice şi aici sistemul american.


- Sunteţi un om foarte ocupat, predaţi, scrieţi piese de teatru, scenarii de film. Ce motive v-au determinat să acceptaţi invitaţia de a veni în România în calitate de autor dramatic?

- E foarte important să ieşi din când în când din tine şi să te vezi cumva din afară, iar când asta ţi se poate întâmpla vizitând o ţară nu ca turist, ci având şasa de a intra în contact direct cu cultura acelei ţări totul devine şi mai interesant. Ţara din care vin eu se află într-o criză profundă, poate cea mai gravă de până acum şi uneori parcă ai nevoie să te îndepărtezi de ea ca să-ţi dai seama dacă şi altor oameni, care nu trăiesc acolo, lucrurile li se par la fel. Ai uneori acest sentiment că a fi american e un fel de coşmar din care nu te mai trezeşti şi atunci ai nevoie de perspectivă ca să vezi lucrurile mai clar. Pe urmă, a fost şi interesul pe care cea mai nouă piesă a mea, Descoperirea Americii, l-a stârnit unui regizor care lucrează în România, Alexander Hausvater. El vrea să monteze această piesă la care eu lucrez de câţiva ani, o piesă deloc tipic americană, orice ar însemna asta, şi deloc naturalistă.

- Spuneaţi mai devreme că veniţi dintr-o ţară în criză. Aţi prezis sfârşitul lumii încă din 1984 (piesa End of the World trata subiectul războiului rece). Credeţi că suntem azi mai aproape de el cu concursul Statelor Unite, ca forţă mondială?

- Da, chiar cred. N-am văzut asta când eram în plin război rece, când SUA şi URSS se ameninţau reciproc cu ama nucleară, ruşii nu erau nebuni să nu-şi dea seama ce s-ar fi întâmplat, la fel şi noi. Şi unii şi alţii ştiau că dacă începe nu se mai termină, deci toată lupta era cum să faci să rezişti, pe muchie de cuţit. Dar era o structură, era o nebunie, dar una controlată, acum însă e vorba de un alt fel de nebunie, de o pierdere totală a sensului, a spiritului, e haos pur şi simplu. Eu nu cred că sfârşitul va veni de la un atac terorist, dar mă tem că va veni din cu totul altă parte: nu armele nucleare dar….Depindem de multe lucruri din afară, ne trebuie combustibili, fără electricitate totul e paralizat, la fel fără sistemele computerizate, pe care hackerii le pot ataca oricând. Dar poate să fie şi un cataclism natural, s-a văzut cât de nepregătiţi am fost în faţa uraganului Katrina. Nu suntem echipaţi să înfruntăm situaţiile de criză, dacă ceva se întîmplă, New York-ul nu rezistă decât o săptămână fără alimente şi apă, nu poţi ieşi din el dacă nu e electricitate. Şi toţi suntem predispuşi la panică după 11 septembrie. Dar e ceva mai mult chiar: e vorba de pierderea identităţii: noi, americanii, pur şi simplu nu mai ştim cine suntem. Eu cred că acest guven, guvernul Bush, este cauza principală a acestei situaţii, iar o ameliorare nu poate veni decât prin schimbarea lui, ceea ce iată, nu se întâmplă pe căi democratice. E simplu şi dramatic. Toate regimurile devin opresive fiindcă oamenii nu vor să renunţe la putere, vor să aibă putere asupra celorlalţi, iar banii îi ajută să rămână la putere.
Să fii american acum e ca şi cum ai trăi un coşmar.

- Dar ştiţi că sunteţi acum într-o ţară care este aliatul Statelor Unite în această luptă fără sens. Aţi observat ce cred oamenii de aici, din România despre această ”colaborare”?

- N-am cunoscut foarte mulţi români deocamdată, dar din câte am aflat şi aici estimările tuturor au fost depăşite. Am auzit că unii se întreabă de ce nu protestează americanii în stradă, ca reacţie la ceea ce face guvenul lor, dar adevărul este că te trezesti în fiecare dimineaţă ca în Kafka şi nu-ţi vine să crezi ce ţi se întâmplă. În fiecare săptămână afli ceva ce a făcut administraţia şi te întrebi ”e cumva o glumă, e o satiră, aşa ceva nu se poate întâmpla”. Şi pe urmă îţi spui, ”trebuie să protestăm”, numai că până să apuci să faci ceva concret mai apar încă două trei decizii la fel de stupide până la sfârşitul săptămânii şi nu mai ştii ce să faci mai întâi. Şi nu e numai războiul, sunt decizii contestabile cum ar fi să nu mai lase oamenii să intre în SUA, înăsprind regimul de vize, să scoată din ţară absolvenţi străluciţi ai unor universităţi de aici şi altele. Deci, probabil că avem ceea ce merităm. Suntem în această situaţie foarte delicată în Irak, dacă te retragi faci rău, dacă nu te retragi faci şi mai mult rău şi e incredibil cum s-a ajuns aici.

- Date fiind toate acestea, v-aţi gândit vreodată să părăsiţi America, să vă stabiliţi în Europa, poate? Sau e important să fiţi acolo şi să rămâneţi una dintre conştiinţele care avertizează?

- Da, m-am gândit de multe ori, dar unde să te duci? Familia mea e acolo, lumea pe care o ştiu. În plus, te tot gândeşti că poţi schimba ceva. Şi e foarte palpitant de fapt, foarte interesant. E ca un serial la care te uiţi în fiecare zi, ajungi dependent la un moment dat şi vrei să vezi şi următorul episod, chiar dacă nu-ţi vine să crezi ce se întâmplă. Devii un fel de poliţist care caută indicii şi încearcă să facă legături.
Omenirea pare că s-a întors împotriva ei însăşi.

- Par să fie vremuri bune pentru teatrul politic, dar dvs se pare că tocmai acum l-aţi abandonat, după ce l-aţi practicat cu succes. De ce?

- Sunt şi nu sunt vremuri bune pentru teatrul politic. În timpul războiului din Vietnam cele mai plicticoase piese erau cele anti-război. Să te duci la teatru să ţi se spună exact ce gândeşti şi tu nu e deloc interesant. Îmi amintesc că pe atunci aş fi vrut să văd mai degrabă o piesă pro-război, ca să înţeleg şi eu câte ceva măcar din gândirea acelor oameni care sprijineau această idee. Aşa şi azi, m-ar interesa o privire din interior, a celor care susţin că fac ce trebuie, ca să le înţeleg argumentele, chiar dacă nu le accept. În ce mă priveşte, atunci când scriu caut un adevăr de alt tip, unul profund, bazat pe emoţie şi care transcede contingentul. Ca să fii bun ca dramaturg trebuie să fii specific. Ce mă interesează pe mine ca dramaturg în ceea ce se întâmplă azi cu lumea nu este războiul propriu-zis, acesta sau altul, ci această atracţie exercitată de moarte asupra oamenilor, care o caută cu ochii închişi, această dorinţă de sfârşit ce pare a fi la baza multor acţiuni ale umanităţii care parcă se întoarce împotriva ei însăşi.
O nouă Descoperire a Americii.

- De-asta aţi simţit nevoia să redescoperiţi America? Pentru cine are sens azi redescoperirea Americii? (ultima piesă a lui Kopit, Descoperirea Americii, a fost tradusă în limba română şi lansată la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara).

- În piesa asta este vorba, de fapt, despre descoperirea celuilalt, despre acceptarea a ceva la care nu te aşteptai. E simplu, dar şi complicat. A fost un moment în istoria Americii când s-au deshis două drumuri posibile, unul find lăcomia economică - aur, aur, aur- iar celălalt convertirea oamenilor la creştinism, cauza spirituală adică. Dar s-a întâmplat că lucrurile au fost amestecate în mod bizar şi s-a ajuns la o încercare penibilă de a converti oamenii la creştinism în timp ce li se fura aurul! Această confuzie de planuri domină America şi azi: noi încă ne întrebăm ce este o ţară? E un loc unde te îmbogăţeşti sau unul în care poţi vedea şi simţi ceva esenţial despre ce înseamnă să fii om şi să ai o anume demnitate care defineşe fiinţa umană? Când e vorba de Irak, de exemplu, noi presupunem ca de la sine înţeles că e vorba despre fiinţe aidoma nouă şi ne aşteptăm să se poarte ca versiuni ale noastre. Şi când colo e o lume complet diferită de tot ce ştim noi şi noi intrăm în ea aşa cum intrau primii cuceritori ai Americii pe noul pământ, nişte creştini spanioli care ajung să nu mai fie nici ce erau ei şi nici să semene cu nativii americani. Cred că această întrebare legată de ”ce facem cu noi înşine în relaţie cu ceilalţi” se pune azi mai acut decât oricând. De ce să cauţi bogăţia cu orice preţ? La ce bun să faci mai mulţi bani decât ai avea nevoie vreodată?

- Românii încep să semene tot mai mult cu americanii pe care i-au luat drept model, sunt obsedaţi de bani şi uită de vieţile lor ca să facă bani. Poate dacă cineva care vine din America şi a înţeles cum stau lucrurile acolo le-ar spune într-un interviu cât de lipsit de sens e să facă asta, ar cădea măcar pe gânduri.

- Despre asta e vorba în teatru, de-asta facem teatru, fiindcă vrem să facem ceva pe scenă care să pună oamenii pe gânduri, să simţi că pleci într-o călătorie cu ei, că învaţă de la tine şi tu de la ei. De ce inventăm poveşti care ne explică comportamentul? Fiindcă lucrurile nu sunt clare, nu ştim mereu de ce facem ceva într-un anume fel, viaţa nu are o structură solidă şi logică întotdeauna, aşa că avem nevoie să căutăm explicaţii. Ce e mai grav azi este că am făcut un exerciţiu de imaginaţie cu mai mulţi colegi şi i-am întrebat dacă cineva v-ar da mulţi bani să faceţi un film science-fiction despre viitorul acestei lumi, cu condiţia să abă un happy-end, aţi fi în stare? Şi trebuie să-ţi spun că nimeni n-a fost în stare să-şi imagineze un sfârşit fericit pentru această lume.

INFO PLUS
Arthur Kopit s-a născut la New York în 1937 şi locuieşte acolo şi în prezent.
A primit numeroase premii pentru piesele sale de teatru şi pentru scenariile de film. Dintre toate, piesa „Tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist” a fost cea mai jucată în România.
Este autorul mai multor musicaluri jucate pe Broadway şi al multor filme de televiziune.
A publicat peste douăzeci de volume de teatru până în prezent.

Niciun comentariu: