Ştiu, sunt norocoasă.
Am avut parte în nici jumătate de zi de două întâlniri cu propria-mi conştiinţă, şi asta fără nici un efort, în afara celui de a ajunge la ora şi locul stabilit fără să ştiu ce va urma. Uneori e nevoie pur şi simplu de „curajul de a continua căutarea”, cum spunea unul dintre actorii din spectacolul circuit „Se-ducere”.
N-o să vă spun cum am fost luaţi de mână şi aruncaţi – singuri şi fără obiecte personale - în forfota Bucureştiului deja întunecat după ora 20.00. Nu vreau să vă stric cheful de a trece prin asta personal. De fapt, dincolo de faptul că întâlneai din loc în loc pe stradă nişte ghizi, în persoana actorilor implicaţi, spectacolul îl făceai tu însuţi: paşii tăi pe stradă, gândurile tale după ce ei îţi spuneau câteva vorbe, care nu erau decât un îndemn să priveşti în tine însuţi, chipul tău din oglinda peste care dădeai la un moment dat, dorinţa pe care erai îndemnat să ţi-o pui, purtând-o apoi în palme, ca pe un obiect de preţ de care trebuie să ai grijă, felul în care reuşeai să găseşti drumul, odată intrat în labirint şi, la final, desenul pe care îl făceai cu creta printre desenele tuturor celorlalţi spectatori trecuţi pe acolo, lăsând astfel o urmă, asemeni celei pe care o laşi în viaţă.
Mai mult decât despre Bucureşti – a cărei zi o celebrează acest spectacol (inclus în programul româno-italian Via Cultura)- e vorba despre amintiri, despre călătoriile în care ai şanse să te regăseşti pentru că pur şi simplu priveşti lucrurile dintr-un alt unghi.
Aşa cum priveşte totul, deodată, după şocul pe care îl trăieşte, eroina filmului lui Cristian Mungiu, 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile, pe care l-am văzut în dimineaţa imediat următoare „Se-ducerii”. Şi pentru Mungiu amintirea este esenţială (nu degeaba filmul deschide o serie numită „Amintiri din epoca de aur”), iar amintirea lui despre acele vremuri nu seamănă cu amintirile colegilor de generaţie, dar au o intensitate ca şi cum autorul tocmai ar fi ieşit dintr-o şedinţă de hipnoză în care terapeutul l-ar fi trimis să retrăiască momente de atunci. Incredibila reconstituire a atmosferei subtil opresive din viaţa de toate zilele este un prilej pentru Mungiu de a studia transformările unei conştiinţe tinere, care, în ciuda evenimentelor tragice prin care trece, sau poate graţie acestora, păşeşte în viaţă cu dreptul.
Fiindcă are capacitatea de a înţelege ceea ce trăieşte şi de a nu respinge schimbarea. Personajul tulburătoarei actriţe care este Anamaria Marinca e mai presus de epocă şi nu „cade sub vremuri”, cum au făcut atâtea spirite luminate. Ea se poate compara, prin forţa interioară pe care o emană, cu oricare eroină tragică.
http://www.youtube.com/watch?v=dbAYPt1mpgI
