„Mi se rupe” – deviza lumii de azi

Lumea de azi e plină de descoperiri minunate, cum spune încă de la început personajul principal din spectacolul „În rolul victimei”, dar dacă te uiţi mai atent există un microb care o îmbolnăveşte iremediabil. S-ar putea numi superficialitate, jemanfichism, indiferenţă, dar cred că cea mai potrivită e tot o replică din textul fraţilor Presniakov „Mi se rupe”. Replica e decupată bine şi scoasă în faţă prin faptul că stă pe buzele a două perosnaje înainte ca acestea să-şi dea sufletul, iar reconstituirea morţii lor jucată în faţa spectatorilor, o aduce la cunoştinţa publicului din sală. Piesa scrisă de Vladimir şi Oleg Presniakov are cel puţin două versiuni: zic cel puţin fiindcă nu se ştie dacă dramaturgii vor avea chef să se mai „joace” puţin cu ea. Amândouă au în centrul lor un tânăr care are poate cea mai bizară meserie din lume: interpretează rolul victimei în reconstituirile filmate ale Poliţiei. Versiunea jucată la Bucureşti, la Teatrul Metropolis, în regia lui Felix Alexa a avut premiera la Royal Court din Londra şi pune accentul pe aspectul postmodern al teatrului în teatru. Avem şi o reconstituire a reconstituirii, fiindcă primul poliţist moare chiar în timpul misiunii, avem şi o scenă tipică de „demistificare a actului de creaţie” prin aducerea la aceeaşi masă a unui regizor „cu viziuni” şi a unui scenarist vizibil talentat care are de înfruntat prea multe obstacole pentru a nu face compromisuri esenţiale. În cea de a doua versiune, Valea (cel ce joacă rolul victimei) este un fel de Hamlet modern care sfârşeşte prin a-şi ucide familia şi joacă apoi în reconstituirea propriei crime propriul său rol. Postmodern, nu? Diferenţa e mare, dar accentul principal cade tot pe ruptura dintre generaţii cu formele ei specifice acestui colţ de lume, intersectate cu aspecte ale „tranziţiei” spre un alt fel de viaţă, mai „occidental”.

Răzvan Vasilescu – un monolog tulburător
De fapt, cheia rămâne şi într-o versiune şi în cealaltă monologul primului poliţist care dă măsura distanţei dintre moduri de trăire şi de gândire complet incompatibile: într-un recital cu adevărat unic Răzvan Vasilescu vorbeşte despre spoiala care acoperă lipsa de profunzime în lumea de azi, înghiţită pe nemestecate de toţi cei care, deşi simt impostura, nu sunt în stare sau nu au încredere în ei cât să lupte cu ea. Teama de a nu fi anacronică a vechii generaţii, care nu mai înţelege lumea în care trăieşte lasă loc pentru a avansa celor care „trăiesc viaţa în general”, cum urlă poliţistul printre înjurături. Dincolo de râsul pe care îl stârneşte izbucnirea lui – profesionist gradată de către actor şi regizor, lucrată în detaliu, ca un obiect de artă preţios ce străluceşte individual în spectacol, amintind ce înseamnă performanţa – teza poliţistului te îngrozeşte. Râzi cu lacrimi când încearcă în zadar să mănânce cu beţişoarele, în schimb te pune pe gânduri când vorbeşte de fotbaliştii de azi pe care îi preocupă mai degrabă freza decât golul. E o imagine simbol pentru multe alte imposturi, pentru alte roluri jucate prost.
În cadrul general al spectacolului, care e montat alert, cu tăieturi precise şi are o dimensiune poetică în proiecţiile pe cele trei ecrane dispuse în scenă, se vede mai puţin personajul principal, Valea, interpretat de Marius Manole. Din „echipa de reconstituire” se remarcă numai Gabi Costin (în rolul sergentului), iar dintre personajele reconstituirilor nu poate fi uitată Dana Dogaru într-un mic rol desenat înduioşător, cu ajutorul cântecelului caraghios scris de Ada Milea. Acesta e interpretat de actriţă – deghizată în japoneză fiindcă serveşte într-un restaurant cu specific - cu răspundere şi demnitate, de parcă ar fi vorba de o arie de operă.

„În rolul victimei” la Teatrul Metropolis e unul dintre motivele pentru care oamenii n-ar trebui să treacă indiferenţi pe strada Eminescu în stagiunea asta.

Sanda Weigl, o nouă Maria Tănase:

A emigrat când avea 13 ani, cu părinţii şi a revenit acum, împlinindu-şi visul de a cânta în România
Nepoată a lui Bertolt Brecht, Sanda Weigl recunoaşte în muzica românească peisajul şi cultura locului.

-Revenind în România, aţi regăsit ceva, măcar câteva elemente din care să recompui tabloul pe care îl aveaţi în minte de la plecare, pe vremea când aveaţi doar 13 ani? Sau totul era nou şi de nerecunoscut?
-Aveam cu mine imaginea din mintea copilului care vede întotdeauna lucrurile frumoase. Cu timpul acest tablou pe care îl purtam cu mine a devenit parcă şi mai furmos, mai fără colţuri, fiindcă amintirea şlefuieşte totul şi te face să uiţi ceva mai urât şi să ţii minte restul. Era un vis al meu să vin înapoi şi mai ales să cânt în România. Revenind, nu mai găsesc ceea ce ştiam, sau găsesc cu totul altfel. De exemplu, blocul vechi în care stăteam era în mintea mea imens, foarte înalt, ori acum, după ani de stat în New York, nu există bloc în Bucureşti să mi se mai pară înalt. Iar acela, care mai există, e mic şi parcă sărăcăcios. Singurul lucru neschimbat e sentimentul pe care îl am: mă simt acasă, deşi nu sunt deloc acasă, dar nu mă simt străină, deşi s-ar putea spune că sunt.
-De-a lungul timpului aţi mai avut veşti din România, cât aţi ştiut din ce se întâmpla aici?
-Aveam ceva veşti. Mama a venit de mai multe ori în România. Era abonată la Scânteia pe vremea când stătea în RDG, abia mai apoi s-a mai rupt legătura, cel puţin pentru mine. Am avut aici multe rude, prietenii părinţilor mei, ai mei nu fiindcă eram prea mici atunci. Totuşi, am rămas legată de România prin intermediul muzicii, oriunde aş fi fost.
-Cum ajungea la dvs. această muzică?
-De cele mai multe ori mi-o aducea mama. Îi spuneam să aducă tot ce apărea, muzică lăutărească, de petrecere: Romica Puceanu, Toni Iordache, Ionel Tudorache, Gabi Luncă, muzică ţigănească, tot felul. Iar ea, fiind în Bucureşti, se informa şi îmi aducea. Eu le prelucram şi le cântam, uneori doar pentru mine. În Germania nu am avut prea mult succes cu asemenea muzică, era tot o ţară socialistă şi vroiau să asculte muzica occidentală mai degrabă. Nici eu nu ştiu de ce îmi plăcea muzica asta. Eram tânără, de obicei la vârsta aceea asculţi altfel de muzică, dar mie mi-a plăcut de când eram mică. Ţin minte că treceau ţigani pe strada unde am crescut şi la ei am auzit prima dată acest gen de muzică. Fiecare are o pasiune în viaţă, iar asta e pasiunea mea. Prima dată am cântat o astfel de muzică în RFG, destul de târziu. În ’77, când am ajuns acolo, a trebuit să câştig bani, n-am putut începe cu muzica fiindcă aşa nu faci bani. Am găsit un job într-un teatru, l-am întâlnit pe soţul meu, au venit cei doi copii şi pentru o vreme n-am avut timp de muzică.
-Aţi petrecut atunci mult timp în teatru, în tradiţia brechtiană, fiind şi rudă prin alianţă cu Bertolt Brecht. Ce vi se pare azi semnificativ în legătură cu teoriile lansate de Brecht?
-Eu văzusem de mică mult teatru, ai mei erau pasionaţi, dar un cu totul alt fel de teatru. Caragiale se juca cu mult succe spe atunci, comedii în general. Pe Birlic l-am văzut şi pe scenă, dar şi în alt fel, stătea chiar lângă şcoala noastră şi copiii obişnuiau să-l necăjească pe omuleţul care vroia să fie fioros, îi tot aruncam cu pietre în poartă şi el ieşea cu băţul la noi. Teatrul lui Brecht, rece, distanţat, nu mi-a plăcut la început şi nu e nici azi preferatul meu, deşi între timp am înţeles ce-a vrut să facă el. Cred că teoriile lui au fost foarte importante pentru evoluţia teatrului universal, asta se vede în spectacolele contemporane, care amestecă trăirea, emoţia, cu autoironia, cu comentariul de la distanţă. Şi mai avea dreptate cu un lucru: teatrul, ca orice artă, trebuie făcut cu plăcere, şi e bine să fie făcut de oricine, nu doar de profesionişti. În America se întâmplă aşa, teatrul e cel mai popular dintre hobby-uri.
-În ce mă priveşte, am stat o vreme în preajma scenei, dar la un moment dat am simţit tot mai mult nevoia să cânt, am început cu un grup de muzicieni din Hamburg, unde stăteam, pe care îi auzisem la un spectacol al regizorului Robert Wilson, la care lucraseră muzica cu Tom Waits. Am ajuns din întâmplare la repetiţii şi mi-a plăcut foarte mult, aşa că le-am propus direct să colaborăm, iar ei au fost imediat de acord. Am fost foarte repede comisionaţi de un festival şi pe urmă lucrurile s-au legat.
Aveam în repertoriu şi cântece compuse de noi, dar majoritatea erau cântece româneşti. Îmi amintesc că după concerte mi se întâmpla să mi se spună: „Şi cele nemţeşti au fost bune, dar mai bine ai cânta numai din cele româneşti”. Aveam un saxofonist care avea şi taragot din întâmplare, ceea ce suna foarte bine, apoi cu timpul am mai obţinut şi alte instrumente folosite în România, fluier, de exemplu. N-am avut ţambal niciodată, care se cerea pentru asemenea repertoriu, dar sound-ul era foarte interesant şi am avut succes. N-am apucat să facem un album însă, fiindcă am avut o nouă schimbare de destin, am plecat la New York. Aşa a fost toată viaţa mea, de fapt, fragmentată. La început, am mai concertat în Germania, şi ei au venit la New York, dar pe urmă era tot mai greu. Din nou a durat ceva până când am reînceput să cânt, iar muzica românească a fost din nou baza. În primii ani am fost foarte tristă fiindcă nu aveam cum să adun românii din New York la concertele mele şi e foarte ciudat să cânţi aceste cântece, ale căror versuri au sensul lor important şi nimeni să nu le înţeleagă. Nu prea ai feed-back. Ce e o doină fără versurile ei şi cum poţi să traduci „foaie verde grâu mărunt”, de exemplu, sau „foaie verde şi-o sipică”? Dar pe urmă mi-am dat seama că americanii sunt buni spectatori, unii mă întrebau ce înseamnă cutare cuvânt fiindcă ei îşi dădeau seama că sunt importante. Şi, într-o bună zi, îmi amintesc perfect, am cântat într-un club destul de mare şi pe măsură ce cântam aveam un sentiment foarte ciudat, îmi era bine, atmosfera era bună şi atunci am întrebat la un moment dat dacă sunt cumva români în sală. Şi vreo zece persoane, de la o masă mare au strigat „da, da, suntem români!” şi aşa de mult m-am bucurat că şi acum sunt emoţionată când îmi amintesc. Am stat pe urmă de vorbă cu ei şi erau toţi foarte tineri, studenţi la Columbia University care auziseră de mine printr-un website şi le plăcuse enorm concertul. Asta m-a încurajat fiindcă erau oameni tineri, au dansat, şi au fost încântaţi că muzicienii, deşi americani, cântau cu asemenea feeling muzica românească. New York-ul este înşelător din acest punct de vedere, sunt multe comunităţi acolo şi când vin concerte cu specific etnic oamenii nu prea se amestecă unii cu alţii: la Goran Bregovic găseşti numai sârbi, dacă e un cântăreţ din Pakistan se duc mai ales pakistanezii etc.
-Cât ştiaţi despre ce se întâmpla artistic vorbind cu românii la New York? Aveaţi informaţii despre artişti români veniţi acolo?
-Foarte puţine, până la un moment dat când m-am întâlnit cu scriitorul Norman Manea şi vorbind cu el am început un fel de contact. El mi-a recomandat să iau legătura cu Institutul Cultural Român de la New York, ceea ce am şi făcut. Şi tot el mi-a spus: „la cum cânţi tu, n-ar trebui să-ţi lipsească din repertoriu Ciuleandra!” Şi avea dreptate, acum cânt de fiecare dată Ciuleandra şi oamenii sunt foarte bucuroşi.
-Tocmai aţi încheiat primul turneu în România, Timişoara, Alba Iulia, Cluj, Sibiu, Bucureşti. Ce fel de oameni aţi întâlnit şi ce reacţii semnificative au avut ei?
-Am fost foarte curioasă care va fi reacţia românilor. Prima reacţie a fost foarte simpatică. La o repetiţie înainte de primul concert de la Timişoara, a intrat la un moment dat pompierul Teatrului Naţional şi mi-a spus „doamnă, aşa ceva eu n-am auzit în viaţa mea. E aşa ceva special, că nici eu, care sunt lăutar, n-am ştiut că există”. Mi-a venit inima la loc, dacă pompierul a spus că e bine. Odată, la un concert în Brooklyn, erau două puştoaice din România care au venit la mine la sfârşit şi mi-au spus că ele n-ar fi crezut că vreodată o să le placă un cântec cum e „Trenule, maşină mică”, dar aşa cum l-am cântat eu le-a plăcut. O asemenea reacţie îmi doresc mereu.
-Veniţi dintr-o ţară în care totul e pe bani, şi pe care noi, românii, ne-o luăm deja drept model. Dacă cineva vrea acolo să trăiască din muzică poate să continue să facă muzică de plăcere sau o face astfel încât să câştige bani?
-De plăcere pentru bani. Trebuie să câştigi fiindcă oricine vrea o viaţă frumoasă, fără griji. Dar în procesul acesta al gândirii – oare cum să fac să câştig bani cu muzica? - ajungi să găseşti calea spre public, spre ce le place oamenilor, iar faptul că lor le place muzica ta îţi face şi ţie plăcere. Nu se poate face artă fără plăcere. Sunt şi mari excepţii, când cineva are mult succes, când devine un mare star intră într-un mecanism care îl consumă şi, la un moment dat, nu-i mai face aşa mare plăcere, dar trebuie să continue fiindcă nu poate altfel, contractele îl obligă, dar atunci se presupune că are deja banii, aşa încât nu e nevoit să o facă dacă chiar nu mai vrea.
-Aţi fost comparată cu voci precum Edith Piaf, Marlene Dietrich, Maria Tănase, care dintre ele vă e mai aproape?
-Eu nu pot să-mi imaginez că cineva ar putea să nu vibreze la cântecele Mariei Tănase, să n-o placă. Era extraordinară, iar muzica aceasta atât de specială – cu inflexiuni orientale, indiene, arabice, pe filieră ţigănească. Peisajul şi toată cultura românească mi se pare că se reflectă în această muzică şi de-acolo şi încărcătura şi bogăţia ei.

Info Plus: Emigrată la 13 ani din România aflată în pragul totalitarismului, Sanda şi-a petrecut adolescenţa în Berlinul de Est, în familia Brecht (tatăl ei era fratele lui Helen Weigl, văduva celebrului dramaturg şi directoarea Berliner Ensemble). Împreună cu soţul ei, Klaus Pohl, important dramaturg şi actor german, s-a mutat apoi la New York, unde locuieşte şi astăzi, cântând cu succes un repertoriu alcătuit din muzică românească veche, muzică lăutărească, muzică ţigănească.

Dramaturgul Arthur Kopit: „Nimeni nu e în stare să-şi imagineze un happy-end pentru această lume“

E una dintre cele mai acide conştiinţe din lumea intelectuală americană, dramaturg, profesor, scenarist de film. Pentru câteva zile s-a aflat în România, la invitaţia Festivalului Dramaturgiei Româneşti, şi nu a ezitat să critice şi aici sistemul american.


- Sunteţi un om foarte ocupat, predaţi, scrieţi piese de teatru, scenarii de film. Ce motive v-au determinat să acceptaţi invitaţia de a veni în România în calitate de autor dramatic?

- E foarte important să ieşi din când în când din tine şi să te vezi cumva din afară, iar când asta ţi se poate întâmpla vizitând o ţară nu ca turist, ci având şasa de a intra în contact direct cu cultura acelei ţări totul devine şi mai interesant. Ţara din care vin eu se află într-o criză profundă, poate cea mai gravă de până acum şi uneori parcă ai nevoie să te îndepărtezi de ea ca să-ţi dai seama dacă şi altor oameni, care nu trăiesc acolo, lucrurile li se par la fel. Ai uneori acest sentiment că a fi american e un fel de coşmar din care nu te mai trezeşti şi atunci ai nevoie de perspectivă ca să vezi lucrurile mai clar. Pe urmă, a fost şi interesul pe care cea mai nouă piesă a mea, Descoperirea Americii, l-a stârnit unui regizor care lucrează în România, Alexander Hausvater. El vrea să monteze această piesă la care eu lucrez de câţiva ani, o piesă deloc tipic americană, orice ar însemna asta, şi deloc naturalistă.

- Spuneaţi mai devreme că veniţi dintr-o ţară în criză. Aţi prezis sfârşitul lumii încă din 1984 (piesa End of the World trata subiectul războiului rece). Credeţi că suntem azi mai aproape de el cu concursul Statelor Unite, ca forţă mondială?

- Da, chiar cred. N-am văzut asta când eram în plin război rece, când SUA şi URSS se ameninţau reciproc cu ama nucleară, ruşii nu erau nebuni să nu-şi dea seama ce s-ar fi întâmplat, la fel şi noi. Şi unii şi alţii ştiau că dacă începe nu se mai termină, deci toată lupta era cum să faci să rezişti, pe muchie de cuţit. Dar era o structură, era o nebunie, dar una controlată, acum însă e vorba de un alt fel de nebunie, de o pierdere totală a sensului, a spiritului, e haos pur şi simplu. Eu nu cred că sfârşitul va veni de la un atac terorist, dar mă tem că va veni din cu totul altă parte: nu armele nucleare dar….Depindem de multe lucruri din afară, ne trebuie combustibili, fără electricitate totul e paralizat, la fel fără sistemele computerizate, pe care hackerii le pot ataca oricând. Dar poate să fie şi un cataclism natural, s-a văzut cât de nepregătiţi am fost în faţa uraganului Katrina. Nu suntem echipaţi să înfruntăm situaţiile de criză, dacă ceva se întîmplă, New York-ul nu rezistă decât o săptămână fără alimente şi apă, nu poţi ieşi din el dacă nu e electricitate. Şi toţi suntem predispuşi la panică după 11 septembrie. Dar e ceva mai mult chiar: e vorba de pierderea identităţii: noi, americanii, pur şi simplu nu mai ştim cine suntem. Eu cred că acest guven, guvernul Bush, este cauza principală a acestei situaţii, iar o ameliorare nu poate veni decât prin schimbarea lui, ceea ce iată, nu se întâmplă pe căi democratice. E simplu şi dramatic. Toate regimurile devin opresive fiindcă oamenii nu vor să renunţe la putere, vor să aibă putere asupra celorlalţi, iar banii îi ajută să rămână la putere.
Să fii american acum e ca şi cum ai trăi un coşmar.

- Dar ştiţi că sunteţi acum într-o ţară care este aliatul Statelor Unite în această luptă fără sens. Aţi observat ce cred oamenii de aici, din România despre această ”colaborare”?

- N-am cunoscut foarte mulţi români deocamdată, dar din câte am aflat şi aici estimările tuturor au fost depăşite. Am auzit că unii se întreabă de ce nu protestează americanii în stradă, ca reacţie la ceea ce face guvenul lor, dar adevărul este că te trezesti în fiecare dimineaţă ca în Kafka şi nu-ţi vine să crezi ce ţi se întâmplă. În fiecare săptămână afli ceva ce a făcut administraţia şi te întrebi ”e cumva o glumă, e o satiră, aşa ceva nu se poate întâmpla”. Şi pe urmă îţi spui, ”trebuie să protestăm”, numai că până să apuci să faci ceva concret mai apar încă două trei decizii la fel de stupide până la sfârşitul săptămânii şi nu mai ştii ce să faci mai întâi. Şi nu e numai războiul, sunt decizii contestabile cum ar fi să nu mai lase oamenii să intre în SUA, înăsprind regimul de vize, să scoată din ţară absolvenţi străluciţi ai unor universităţi de aici şi altele. Deci, probabil că avem ceea ce merităm. Suntem în această situaţie foarte delicată în Irak, dacă te retragi faci rău, dacă nu te retragi faci şi mai mult rău şi e incredibil cum s-a ajuns aici.

- Date fiind toate acestea, v-aţi gândit vreodată să părăsiţi America, să vă stabiliţi în Europa, poate? Sau e important să fiţi acolo şi să rămâneţi una dintre conştiinţele care avertizează?

- Da, m-am gândit de multe ori, dar unde să te duci? Familia mea e acolo, lumea pe care o ştiu. În plus, te tot gândeşti că poţi schimba ceva. Şi e foarte palpitant de fapt, foarte interesant. E ca un serial la care te uiţi în fiecare zi, ajungi dependent la un moment dat şi vrei să vezi şi următorul episod, chiar dacă nu-ţi vine să crezi ce se întâmplă. Devii un fel de poliţist care caută indicii şi încearcă să facă legături.
Omenirea pare că s-a întors împotriva ei însăşi.

- Par să fie vremuri bune pentru teatrul politic, dar dvs se pare că tocmai acum l-aţi abandonat, după ce l-aţi practicat cu succes. De ce?

- Sunt şi nu sunt vremuri bune pentru teatrul politic. În timpul războiului din Vietnam cele mai plicticoase piese erau cele anti-război. Să te duci la teatru să ţi se spună exact ce gândeşti şi tu nu e deloc interesant. Îmi amintesc că pe atunci aş fi vrut să văd mai degrabă o piesă pro-război, ca să înţeleg şi eu câte ceva măcar din gândirea acelor oameni care sprijineau această idee. Aşa şi azi, m-ar interesa o privire din interior, a celor care susţin că fac ce trebuie, ca să le înţeleg argumentele, chiar dacă nu le accept. În ce mă priveşte, atunci când scriu caut un adevăr de alt tip, unul profund, bazat pe emoţie şi care transcede contingentul. Ca să fii bun ca dramaturg trebuie să fii specific. Ce mă interesează pe mine ca dramaturg în ceea ce se întâmplă azi cu lumea nu este războiul propriu-zis, acesta sau altul, ci această atracţie exercitată de moarte asupra oamenilor, care o caută cu ochii închişi, această dorinţă de sfârşit ce pare a fi la baza multor acţiuni ale umanităţii care parcă se întoarce împotriva ei însăşi.
O nouă Descoperire a Americii.

- De-asta aţi simţit nevoia să redescoperiţi America? Pentru cine are sens azi redescoperirea Americii? (ultima piesă a lui Kopit, Descoperirea Americii, a fost tradusă în limba română şi lansată la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara).

- În piesa asta este vorba, de fapt, despre descoperirea celuilalt, despre acceptarea a ceva la care nu te aşteptai. E simplu, dar şi complicat. A fost un moment în istoria Americii când s-au deshis două drumuri posibile, unul find lăcomia economică - aur, aur, aur- iar celălalt convertirea oamenilor la creştinism, cauza spirituală adică. Dar s-a întâmplat că lucrurile au fost amestecate în mod bizar şi s-a ajuns la o încercare penibilă de a converti oamenii la creştinism în timp ce li se fura aurul! Această confuzie de planuri domină America şi azi: noi încă ne întrebăm ce este o ţară? E un loc unde te îmbogăţeşti sau unul în care poţi vedea şi simţi ceva esenţial despre ce înseamnă să fii om şi să ai o anume demnitate care defineşe fiinţa umană? Când e vorba de Irak, de exemplu, noi presupunem ca de la sine înţeles că e vorba despre fiinţe aidoma nouă şi ne aşteptăm să se poarte ca versiuni ale noastre. Şi când colo e o lume complet diferită de tot ce ştim noi şi noi intrăm în ea aşa cum intrau primii cuceritori ai Americii pe noul pământ, nişte creştini spanioli care ajung să nu mai fie nici ce erau ei şi nici să semene cu nativii americani. Cred că această întrebare legată de ”ce facem cu noi înşine în relaţie cu ceilalţi” se pune azi mai acut decât oricând. De ce să cauţi bogăţia cu orice preţ? La ce bun să faci mai mulţi bani decât ai avea nevoie vreodată?

- Românii încep să semene tot mai mult cu americanii pe care i-au luat drept model, sunt obsedaţi de bani şi uită de vieţile lor ca să facă bani. Poate dacă cineva care vine din America şi a înţeles cum stau lucrurile acolo le-ar spune într-un interviu cât de lipsit de sens e să facă asta, ar cădea măcar pe gânduri.

- Despre asta e vorba în teatru, de-asta facem teatru, fiindcă vrem să facem ceva pe scenă care să pună oamenii pe gânduri, să simţi că pleci într-o călătorie cu ei, că învaţă de la tine şi tu de la ei. De ce inventăm poveşti care ne explică comportamentul? Fiindcă lucrurile nu sunt clare, nu ştim mereu de ce facem ceva într-un anume fel, viaţa nu are o structură solidă şi logică întotdeauna, aşa că avem nevoie să căutăm explicaţii. Ce e mai grav azi este că am făcut un exerciţiu de imaginaţie cu mai mulţi colegi şi i-am întrebat dacă cineva v-ar da mulţi bani să faceţi un film science-fiction despre viitorul acestei lumi, cu condiţia să abă un happy-end, aţi fi în stare? Şi trebuie să-ţi spun că nimeni n-a fost în stare să-şi imagineze un sfârşit fericit pentru această lume.

INFO PLUS
Arthur Kopit s-a născut la New York în 1937 şi locuieşte acolo şi în prezent.
A primit numeroase premii pentru piesele sale de teatru şi pentru scenariile de film. Dintre toate, piesa „Tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist” a fost cea mai jucată în România.
Este autorul mai multor musicaluri jucate pe Broadway şi al multor filme de televiziune.
A publicat peste douăzeci de volume de teatru până în prezent.

Mic dejun la Edinburgh (cu Ravenhill, apă şi istorie pe pâine)

A fost nevoie să ajung la Festivalul de la Edinburgh ca să aflu că o trupă de teatru a fost arestată în Belarus cu tot cu spectatori în mijlocul unui spectacol. Dramaturgul Mark Ravenhill (Shopping and Fucking, Some Explicit Polaroids, Faust is Dead) a făcut anunţul înainte de o lectură cu o piesă a lui şi i-a îndemnat pe cei de faţă să protesteze (o fac şi eu aici). În fiecare dimineaţă, timp de 17 zile Ravenhill a prezentat în premieră în Fringe piese de 30 de minute scrise cu numai o zi în urmă, repetate seara cu actorii de la Paines Plough care i-au comisionat acest proiect. Gazdele de la Traverse Theatre au numit proiectul „Ravenhill for Breakfast”, iar titlul era nu numai o bună găselniţă de marketing, menită să-l vândă „pe tavă” pe unul dintre cei mai „tari” dramaturgi ai momentului, ci şi o plină de acurateţe descriere a efectului pe care îl aveau asupra spectatorilor aceste texte, foarte bine construite, tratând fără menajamente subiectul „hot” al terorismului, în multiplele lui manifestări. Cu o cafea şi un sandwich în mână intrai în sala de spectacol şi aveai parte de o abruptă introducere de dimineaţă la lumea în care trăim, un fel de revistă a presei având în plus „carnea” personajelor despre care se vorbeşte în articole. Un duş cu apa rece a realităţii.
***
Apropo de apă, e greu de crezut că mai e ceva nou de aflat despre ea. Şi totuşi, am văzut la sfârşit de august la Edinburgh un spectacol despre apă pur şi simplu, dar şi, implicit, despre prezenţa ei magică în viaţa noastră (noi, cei care ne-am obişnuit să o risipim, să n-o băgăm în seamă, ba uneori chiar să ne batem joc de ea, uitând câtor oameni le lipseşte). Şi câte se pot întâmpla cu apa şi în preajma ei! Se poate dansa în apă, se pot spune versuri (în şi despre ea), se poate sculpta în ea dacă îngheaţă, se poate explica într-un sketch comic care îi este structura şi se poate observa cu această ocazie că felul în care atomii se asociază între ei seamănă cu relaţiile dintre oameni. Nu trebuia decât să te muţi în fiecare dintre spaţiile bizarei case-instalaţie în care se joacă spectacolul A Few Little Drops (Câteva picături), produs de Volcano Theatre ca să asişti la toate aceste experienţe „acvatice”. Şi ştiu că unii sunt deja agasaţi de curentul pro-mediu, dar apa chiar merită ceva mai multă atenţie din partea noastră.
***
Considerat de The Guardian ca „de neratat”, spectacolul trupei Stan’s Cafe, intitulat enigmatic „The Cleansing of Constance Brown” (Purificarea Constanţei Brown) este construit după o reţetă care aruncă în aer orice urmă de convenţie teatrală, demonstrând „cu probe”, ca într-un adevărat proces, că nu e nevoie nici de cuvinte, nici de relaţii elaborate între personaje, nici de psihologie pentru un bun spectacol de teatru. Această înşiruire de cadre cinematografice, decupate extrem de alert, aproape năucitoare în succesiunea lor, mai ales că te trimit la epoci diferite, îi ţine conectaţi pe spectatori, care privesc totul cu sufletul la gură. Tonusul spectacolului e incredibil, tensiunea creată la fel, iar suspansul îţi întinde atenţia ca pe un elastic. Spaţiul în care apar şi dispar ca de niciunde personajele (nu mai puţin de 72 jucate de numai 7 actori, care se rotesc între ei asemeni rotiţelor unui mecanism perfect) este de fapt un culoar lung, negru, cu uşi de ambele părţi, care se transformă radical de la o scenă la alta, proiectându-te în altă dimensiune de fiecare dată. La final, după ce ai trecut prin istorie ca printr-un labirint – din casele epocii victoriene până în lagărele americane pentru deţinuţi – luat ca de un vârtej, trebuie să părăseşti locul chiar prin mijlocul decorului. Forţa iluziei devine evidentă atunci când ea se risipeşte şi constaţi că totul e instalat în mijlocul unei biserici vechi. Când membrii echipei din spatele actorilor îţi zâmbesc, citind probabil uimirea de pe chipul tău, te simţi deodată ca un copil care tocmai a aflat că Moş Crăciun nu există, luând, totuşi, în sinea lui, decizia că nu va înceta să-l aştepte în fiecare an.
(articol aparut in saptamanalul Dilema veche)