Am facut ceva ingrozitor pentru prima data in viata mea: am "furat" imagini dintr-un spectacol de teatru folosind aparatul foto pe care il aveam in geanta. Recunosc. N-am putut sa rezist. Si asta numai pentru ca erau atat de frumoase si spuneau atat de multe nu numai despre spectacolul din care faceau parte, ci mai ales despre teatru in general, ca arta vie.
E vorba despre spectacolul Unchiul Vanea pe care l-am vazut la Cluj, spre finalul Festivalului "Interferente" organizat de Teatrul Maghiar de Stat. Dupa mai multe spectacole montate in ultima vreme in teatrele romanesti, de data asta Andrei serban chiar "da lovitura", daca se mai poate spune asa ceva despre un regizor care si-a castigat pe deplin celebritatea internationala. Sau, mai bine zis, redescopera teatrul la propriu, mai precis cladirea lui si, prin asta, il redescopera si la figurat.
Sala de teatru și spațiile sale ascunse au incitat dintotdeauna creatorii, dar Andrei Șerban semnează la Teatrul Maghiar din Cluj unul dintre cele mai impresionante eseuri dedicate clădirii teatrului, această gazdă a efemerului. Montarea lui cu Unchiul Vanea da dovada de o deplina dezinhibare in tratarea spatiului de joc și poartă spectatorii într-un periplu cu adevărat de neuitat prin clădirea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Spectacolul începe cu o radicală schimbare de perspectivă, spectatorii fiind așezați pe scenă, cu fața la sala de teatru – sală de o frumusețe clasică, cu balcoane generoase, fotolii de catifea și un impresionant candelabru – iar aceasta devine o uluitoare ”scenă elastică” pentru actori. Aceștia aleargă, se caută unul pe altul, ies și intră pentru a-și da replicile, apar când sus, la balcon, când pe culoarele de acces, când chiar urcați pe fotoliile unde stau de obicei spectatorii. Schimbându-și locul, se apropie și se îndepărtează de spectatori, iar efectul astfel obținut e de proveniență cinematografică, alternând prim-planurile cu planurile îndepărtate. Spectatorii sunt copleșiți la un moment dat de efectul coborârii lente, din tavan, a uriașului candelabru, care, în tăcerea aproape palpabilă a audienței ținute cu sufletul la gură, se oprește chiar desupra capului lui Vanea, împietrit în meditația despre propria-i viață ratată. Iar asta numai în actul I, fiindcă actele următoare deschid fiecare noi perspective, spectatorii sunt mutați pe scenă, cu fața spre interiorul misterios al acesteia, atât culisele cât și spațiile anexe fiind exploatate la maximum de scenografia Carmencitei Brojboiu, după ideile regizorului. Camera unde lucrează profesorul Serebreakov este instalată într-o alveolă laterală, scara de acces la podul scenei, luminată teatral, devine spațiu de joc pentru scene de o frumusețe de necrezut, în timp ce alte cotloane se transformă, cu ajutorul luminilor și al câtorva obiecte de mobilier de epocă, mici scene de joc. Există un ”înăuntru” și un ”afară”, recompus pe o mică scenă de care spectatorii sunt despărțiți printr-o pânză transparentă. Aici este risipit pe jos pământ, iar în mijloc este așezată macheta unei case, lângă care se prăbușește protector Vanea în lamentațiile sale. Imaginea perdelei de apă ce sugerează ploaia, prin care se strecoară lumina este una dintre cele mai frumoase din spectacol, iar noroiul care se formează va sfârși prin a murdări simbolic toate personajele în cele din urmă.
Tratarea tip ”site-specific”(artă creată să existe într-un anume loc) ”condamnă” spectacolul la un singur spațiu de joc sau pretinde, în cazul unui eventual turneu, o refacere integrală a montării, care trebuie pusă în acord cu spațiile de reprezentare în care va fi mutată. Dar montarea cu ”Unchiul Vanea”, bazată pe inedita revizitare a clădirii teatrului (exact cu prilejul împlinirii a 215 ani de existență a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj) este îmbogățită de toată istoria strânsă în acești pereți, iar asta îi dă mai multă greutate și transformă spectacolul într-un adevărat eveniment.
foto: Cristina Modreanu
