A intrat în aplauzele sălii, însă imediat după ce a fost pe scurt prezentat a luat fiecare suflare de acolo în stăpânire printr-o tăcere care îi purta adânc amprenta. Așteptând ca Robert Wilson, aflat pentru prima dată la București, la invitația Festivalului Shakespeare și a Universității de Teatru și Film (al cărui doctor honoris causa devenea în seara zilei de 30 aprilie), să înceapă să vorbească, fiecare dintre cei de față a fost obligat să rămână deodată singur cu propriile gânduri. Câteva zeci de singurătăți au vibrat împreună preț de câteva momente, timpul a căpătat sens și greutate și consistență, iar când liniștea deplină instaurată de cel care a reinventat teatrul în secolul XXI s-a risipit, un alt fel de magie a început. Atenția tuturor fusese deja captată, atât de simplu, atât de eficient, iar ulterior întreaga audiență a fost pe rând cucerită de povestire (ce dacă e aceeași poveste pe care Wilson o spune în asemenea împrejurări, subliniind care au fost influențele majore asupra operei sale? doar asta nu se poate schimba) amuzată de glumele povestitorului și surprinsă de neașteptatele sunete scoase de acesta. Fiindcă nu numai timpul știe Robert Wilson să-l controleze, ci și sunetele care au dat întotdeauna relief și profunzime spectacolelor sale. Un adevărat ”soundscape” a creat și la București, fracturându-și discursul cu scurte țipete sau bizare emisiuni sonore ce făceau descrierea etapelor de creație evocate infinit mai eficientă. Adăugând la aceste intenționate și bine controlate ruperi de ritm farmecul personal al ”performer-ului”, fascinația exercitată asupra celor de față, precum și umorul și energia personajului – care tocmai aterizase de la Marsilia și urma să plece în câteva ore spre Beijing, dar nu dădea nici un semn de oboseală, spre deosebire de tânărul său asistent, care nu părea să aibă nici 30 de ani – rezultă că scurtul popas al lui Wilson la București a fost cu adevărat un moment numai bun de decupat din timp și pus în sertarul cu cele mai ”altfel” amintiri.
Aș minți dacă aș spune că am aflat ceva complet nou în această seară dedicată regizorului ale cărui opere n-au fost niciodată prezentate în România, circulând ani de zile numai pe câteva casete prost înregistrate. Parcursesem deja amplul album ”Absolute Wilson” dedicat vieții și carierei lui de Katharina Otto Bernstein și văzusem documentarul realizat anul trecut de aceeași exegetă și lansat la New York, așa încât dispuneam de informațiile propriu-zise. Numai că pe artiștii compleți, pentru care fiecare clipă trăită e făcută să hrănească o nouă operă, cel mai important este să-i vezi, să-i auzi, să observi cum transformă timpul brut, condamnat la o banală trecere, în timp câștigat, purtând amprenta lor de neconfundat. O oră cu Robert Wilson – un Robert Wilson care povestește despre întâlnirile sale marcante cu Raymond Andrews (băiatul afro-american pe care l-a salvat de polițiști, l-a adoptat și l-a distribuit în spectacolul care l-a făcut celebru, The Deafman Glance), cu Cristopher Knowles (puștiul autist descoperit prin intermediul unei casete audio, a cărei coloană sonoră Wilson a redat-o parțial la UNATC, puști introdus și el în mai multe spectacole și devenit un apropiat al artistului), sau cu baletul lui Balanchine, despre planurile pe care le are cu Watermill Center (centrul înființat de el în Long Island, special pentru tinerii artiști) – ei bine, o asemenea oră consistentă atârnă mai greu decât o zi. E o oră în care afli cum arată un neobosit globetrotter capabil să injecteze energie în toți oamenii cu care lucrează, în actorii pe care îi conduce în scenă, în fiecare dintre cei veniți să asiste la conferințele pe care le ține, în cei ce participă la vernisajul vreuneia dintre numeroasele instalații pe care le semnează. Iar când vezi cât umor are acest simpatic ”supraom” care, odată îmbrăcat cu toga căpătată împreună cu titlul de doctor honoris causa, face cu mâna asistenței, jucând timiditatea și fragilitatea unei fetițe cu o rochie nouă, această normalitate a geniului aproape că îți pare de natură extraterestră.
La fel ca teatrul lui Wilson pentru lumea teatrală românească, care va asista la primul spectacol wilsonian prezentat la noi – ”Femeia mării”, 15 și 16 mai, sala mare a TNB, în cadrul Festivalului Shakespeare. Speranța mea este că această oră wilsoniană, ce s-a scurs ”in slow motion”, această oră în care timpul s-a întins ca un elastic și s-a impregnat de tăceri și reflexivitate, de râs și de bucuria înțelegerii va avea impact asupra unora dintre oamenii foarte tineri care au avut norocul să o trăiască.
articol aparut in Dilema veche
foto Ionut Sociu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu