Schimb de generaţii

“Mor dinozaurii”, a tunat regizorul Sergiu Nicolaescu în loc de comentariu la moartea unuia dintre cei mai iubiţi actori români, Ştefan Iordache. Declaraţia era brutală, abuzivă şi cu potenţial belicos, ceea ce o făcea şi mai nepotrivită cu tristul eveniment. Regizorul incorpora în aceste cuvinte o revoltă mai veche a sa, datând din momentul în care tânăra generaţie de cineaşti ataca sistemul de finanţări din cinematografie, sistem la care era abonat, printre alţii, dl. Nicolaescu. Cineva a lansat atunci termenul de „dinozaur”, referindu-se la aceia care refuză să admită că timpul lor a trecut şi se agaţă cu obstinaţie de avantajele menţinute în special din motive de vârstă. Chiar dacă termenul este dur şi a fost folosit uneori abuziv, să-ţi plasezi propria frustrare într-un context atât de nepotrivit, anume al morţii unui actor iubit şi admirat de oameni de toate vârstele, e mai mult decât impoliteţe, e o nedreptate făcută deopotrivă celui dispărut şi celor rămaşi, de toate vârstele. Mai ales că există deja tineri actori capabili de performanţe similare cu ale înaintaşilor lor, iar faptul că numele lor nu sunt la fel de cunoscute cu ale marilor actori dispăruţi în ultima vreme – Ştefan Iordache, Colea Răutu, Ilarion Ciobanu – nu e decât firesc: n-au avut atâta timp să-şi confirme talentul.
Ce merită comentat este că până la aceşti tineri, există o altă generaţie, ce are misiunea (aproape) imposibilă de a asigura trecerea de la actorul-vedetă locală, apreciat (şi uneori temut) de regim, dar oricum ţinut sub control şi distribuit în opere gestionate de propagandă, actor marcat de epocă, pe care numai talentul uriaş îl putea ridica deasupra acesteia – aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre ei - la actorul din epoca globalizării.
Această generaţie, care nu are, din păcate, multe cazuri de reuşită, exponentul reprezentativ fiind Marcel Iureş – actor de elită în teatru şi star hollywoodian în film – nu mai are de înfruntat regimul politic şi propaganda, ci industria cinematografică mondială, acolo unde termenii săi de comparaţie sunt Tom Cruise sau Bruce Willis, iar succesul se măsoară judicios în box-office.
La fel cum se întâmplă în întreaga societate românească, pentru care mizele s-au schimbat brutal odată cu decembrie 1989, diferenţele dintre actorii de ieri şi actorii de azi nu ţin de talentul lor, acesta vine în principiu în doze relativ egale în fiecare generaţie, ci de condiţiile în care primii s-au afirmat, iar ceilalţi trebuie să lupte pentru această afirmare. Actorii de azi au de gestionat propriile cariere luptând cu tentaţia televiziunii şi a reclamelor, şi, spre deosebire de înaintaşii lor plătiţi decent ca să urce pe scenă, unii dintre ei ajung să joace teatru pe gratis, numai pentru că ţin neapărat. E drept că au mai multe şanse cu filmul, atât pentru că generaţia de tineri cineaşti români înregistrează succes după succes, cât şi pentru că globalizarea permite ca multe dintre filmele lumii să se facă la ei acasă.
În ciuda acestor diferenţe esenţiale, există deja o listă de tineri actori ce promit să fie o altă generaţie de aur (Andreea Bibiri, Anamaria Marinca, Antoaneta Zaharia, Crina Mureşan, Marius Manole, Vlad Ivanov, Dragoş Bucur, Maria Dinulescu, Mădălina Ghiţescu, Adrian Văncică şi alţii). Oricât ne-am dori să perpetuăm modelul transmiterii ştafetei generaţioniste, nu putem să ignorăm că aceşti tineri artişti nu aveau ce să înveţe de la înaintaşii lor despre „cum să obţii succesul”, sau despre „ce înseamnă să fii un artist mare”, fiindcă aceste abilităţi se dezvoltă în contact cu realităţile sociale în care funcţionezi.
Există însă o zonă în care acest „schimb” putea să fie – şi a fost – făcut, iar aceasta este zona simplei umanităţi. Fiindcă dincolo de orice determinări geopolitice sau de regulile show-biz-ului, talentul nu funcţionează la maximum fără inteligenţă, generozitate, fire deschisă, curiozitate, capacitate de a învăţa şi de a te bucura. Iar ceea ce rămâne valabil, indiferent de epocă, este că înainte de a fi artişti sau orice altceva trebuie să învăţăm cum să fim oameni.

Zambetul regelui-scamator

Dacă tastezi numele lui Ştefan Iordache pe motoarele de căutare îţi apar peste trei sute de mii de pagini în care numele actorului este pomenit: în teatru, film, muzică, în emisiuni de televiziune şi de teatru radiofonic, Ştefan Iordache era garanţia succesului deplin, reperul oricărui tip de box-office.

Ştefan Iordache a fost mai mult decât un actor – a fost un fenomen social. Numele lui era motivul pentru care românii ieşeau din casă în plină iarnă sau lăsau totul şi deschideau televizorul. Dragostea lui de viaţă era aproape transmisibilă, iar bunătatea lui de om - atât de mare încât putea să transpară fie şi numai printr-un simplu răspuns la salut însoţit de un zâmbet.

Ştefan Iordache ştia să zâmbească oamenilor şi nu ezita să o facă nici când era vorba despre un tânăr coleg de breaslă la început de drum, nici când zâmbetul se adresa unui simplu spectator care îşi declara admiraţia.

Oamenilor le plăcea să fie în preajma lui, iar sentimentul era acelaşi pentru cei din breaslă, dar şi pentru toţi ceilalţi. Ştefan Iordache ştia să povestească, să cânte, să te încânte, vorbea despre trecut ca şi cum acesta ar fi fost viu, în faţa ochilor lui, iar oamenii pe care îi pomenea prindeau viaţă prin el, ca şi cum le-ar fi dat din viaţa lui.

Vărsătorul Ştefan Iordache, fire de artist autentic, se risipea în fiecare zi, împărţindu-se pe sine celor din jur, fără să ceară nimic în schimb.

49 de ani pe scenă şi ecran

Dincolo de aceste notaţii patetice – cum altfel poţi să scrii când dispare pe neaşteptate un om pe care îl admiri şi la care ţii enorm?– faima actorului Ştefan Iordache se bazează pe date concrete: a fost cel mai mare actor shakespearian pe care l-a avut teatrul românesc.

Memorabil în rolul titular din Richard al III-lea, Ştefan Iordache a fost şi Hamlet, dar şi multe alte personaje shakespeariene în colajul numit Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, pentru care a primit în 2001 Premiul Uniter pentru cel mai bun actor. A lucrat cu cei mai mari regizori români – Sanda Manu (Crimă şi pedeapsă), Cătălina Buzoianu (Maestrul şi Margareta, Fuga, Lolita), Silviu Purcărete (Titus Andronicus).

A debutat strălucit în 1963, atât în teatru (cu Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită, la studioul Casandra), cât şi în film, cu Străinul, în regia lui Mihai Iacob, unde îl avea ca partener pe Gheorghe Dinică, pentru a fi apoi timp de 45 de ani pe scenă şi ecran (dacă adăugăm şi şcoala – 49 de ani).

A jucat în Glissando, regia Mircea Dane­liuc, Cel mai iubit dintre pământeni, regia Şerban Marinescu, De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie, Dimineţile unui băiat cuminte, regia Andrei Blaier, în filmele lui Dan Piţa - Bietul Ioanide, Noiembrie, ultimul bal, Eu sunt Adam şi Hotel de lux şi în multe altele.

După 1990, dintre tinerii regizori, Sini­şa Dragin l-a distribuit în rolul principal din Faraonul. În 2006 actorul a primit Premiul de Excelenţă la Festivalul de Film Transilvania.

Şi-a împărţit viaţa, timp de 40 de ani cu Mihaela Tonitza- Iordache, profesor universitar, nepoata pictorului Nicolae Tonitza.

Cartea care i-a fost dedicată în 2004 de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu se numeşte Ştefan Iordache. Regele-scamator în amintirea vorbelor bunicii, care l-au urmărit pe actor toată viaţa. „Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! „Comentariul lui Ştefan Iordache la acest citat: „Mama mare, de acolo, pe unde oi fi, să ştii că zicerea matale, care acum parcă îmi sună un pic şi a blestem, s-a împlinit“.

noul site al fnt

Festivalul National de Teatru are un nou site (www.fnt.ro), unde se gasesc deja informatii despre editia 2008, cea de a 18-a, a celui mai improtant eveniment teatral al anului in Romania. pana la lansarea oficiala, se fac din mers modificari, completari, asa incat asteptam observatii.

fotografie de Ken Reynolds din spectacolul Un poem ridicol, regia Kama Ginkas, teatrul "Noua generatie" din Moscova, spectacol invitat la FNT 2008