Zambetul regelui-scamator

Dacă tastezi numele lui Ştefan Iordache pe motoarele de căutare îţi apar peste trei sute de mii de pagini în care numele actorului este pomenit: în teatru, film, muzică, în emisiuni de televiziune şi de teatru radiofonic, Ştefan Iordache era garanţia succesului deplin, reperul oricărui tip de box-office.

Ştefan Iordache a fost mai mult decât un actor – a fost un fenomen social. Numele lui era motivul pentru care românii ieşeau din casă în plină iarnă sau lăsau totul şi deschideau televizorul. Dragostea lui de viaţă era aproape transmisibilă, iar bunătatea lui de om - atât de mare încât putea să transpară fie şi numai printr-un simplu răspuns la salut însoţit de un zâmbet.

Ştefan Iordache ştia să zâmbească oamenilor şi nu ezita să o facă nici când era vorba despre un tânăr coleg de breaslă la început de drum, nici când zâmbetul se adresa unui simplu spectator care îşi declara admiraţia.

Oamenilor le plăcea să fie în preajma lui, iar sentimentul era acelaşi pentru cei din breaslă, dar şi pentru toţi ceilalţi. Ştefan Iordache ştia să povestească, să cânte, să te încânte, vorbea despre trecut ca şi cum acesta ar fi fost viu, în faţa ochilor lui, iar oamenii pe care îi pomenea prindeau viaţă prin el, ca şi cum le-ar fi dat din viaţa lui.

Vărsătorul Ştefan Iordache, fire de artist autentic, se risipea în fiecare zi, împărţindu-se pe sine celor din jur, fără să ceară nimic în schimb.

49 de ani pe scenă şi ecran

Dincolo de aceste notaţii patetice – cum altfel poţi să scrii când dispare pe neaşteptate un om pe care îl admiri şi la care ţii enorm?– faima actorului Ştefan Iordache se bazează pe date concrete: a fost cel mai mare actor shakespearian pe care l-a avut teatrul românesc.

Memorabil în rolul titular din Richard al III-lea, Ştefan Iordache a fost şi Hamlet, dar şi multe alte personaje shakespeariene în colajul numit Barrymore, în regia lui Gelu Colceag, pentru care a primit în 2001 Premiul Uniter pentru cel mai bun actor. A lucrat cu cei mai mari regizori români – Sanda Manu (Crimă şi pedeapsă), Cătălina Buzoianu (Maestrul şi Margareta, Fuga, Lolita), Silviu Purcărete (Titus Andronicus).

A debutat strălucit în 1963, atât în teatru (cu Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită, la studioul Casandra), cât şi în film, cu Străinul, în regia lui Mihai Iacob, unde îl avea ca partener pe Gheorghe Dinică, pentru a fi apoi timp de 45 de ani pe scenă şi ecran (dacă adăugăm şi şcoala – 49 de ani).

A jucat în Glissando, regia Mircea Dane­liuc, Cel mai iubit dintre pământeni, regia Şerban Marinescu, De ce trag clopotele, Mitică?, regia Lucian Pintilie, Dimineţile unui băiat cuminte, regia Andrei Blaier, în filmele lui Dan Piţa - Bietul Ioanide, Noiembrie, ultimul bal, Eu sunt Adam şi Hotel de lux şi în multe altele.

După 1990, dintre tinerii regizori, Sini­şa Dragin l-a distribuit în rolul principal din Faraonul. În 2006 actorul a primit Premiul de Excelenţă la Festivalul de Film Transilvania.

Şi-a împărţit viaţa, timp de 40 de ani cu Mihaela Tonitza- Iordache, profesor universitar, nepoata pictorului Nicolae Tonitza.

Cartea care i-a fost dedicată în 2004 de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu se numeşte Ştefan Iordache. Regele-scamator în amintirea vorbelor bunicii, care l-au urmărit pe actor toată viaţa. „Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! „Comentariul lui Ştefan Iordache la acest citat: „Mama mare, de acolo, pe unde oi fi, să ştii că zicerea matale, care acum parcă îmi sună un pic şi a blestem, s-a împlinit“.