Polemica la sfarsit de an sau Oda coliziunii

Stiu, toata lumea se pregateste de trecerea intr-un nou an cu masa plina si prietenii aproape, asa incat nu se poate moment mai prost pentru evocarea unei polemici. Dar mie mi se pare ca "ciocnirea ideilor" e cum nu se poate mai importanta pentru a pregati un nou pas, si cum imi place sa cred ca in anul care vine ne asteapta multi pasi noi e bine sa ne amintim ce anume i-a provocat. Coliziunea, povesteste Robert Redford in prezentarea lui pentru Space Show la Muzeul American de Istorie Naturala din New York a stat la baza formarii universului asa cum il cunoastem...
Mdaaa... poate ca nu e nici o legatura, dar daca privim lucrurile in perspectiva articolele pro si contra editiei cu numarul 18 a Festivalului National de Teatru vedem ca exista samanta unei coliziuni serioase, nu atat intre generatii cum suspectam - previzibil - tot timpul in teatru dar si in alte arte, ci intre moduri de a gandi radical diferite, chiar daca ascunse dupa frumoasa cortina a vorbelor cu duble intelesuri.
Dosarul polemic care s-a strans pe www.liternet.ro despre FNT 2008 (ultima postare la http://agenda.liternet.ro/articol/8299/Mihaela-Michailov/Selectia-ca-act-performativ-FNT-2008.html) demonstreaza cu ce bagaj de idei (despre teatru) pasim in 2009. Chiar e nevoie de o coliziune!!!
La multi ani!!!

Pe marginea Festivalului Național de Teatru: o tentativă de polemică

Acest articol nu se dorește un drept la replică, ci o încercare de ridicare a unei mănuși aruncate de autoarea rubricii de teatru a Ziarului Financiar, reputat critic de teatru și mai nou președinta AICT-România. Doamna Alice Georgescu a dedicat un mini-serial ediției cu numărul 18 a Festivalului Național de Teatru (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/in-asteptare-iii-3553678/) remarcând o serie de aspecte ale acestuia de natură să-i trezească nemulțumirea. Citind cu regularitate rubrica semnată de domnia-sa am remarcat că de cele mai multe ori nemulțumirea – față de spectacole, cărți, persoane și fenomene teatrale – este dominanta acestora, așa încât nu era decât firesc să se regăsească aceeași stare și în ceea ce privește FNT 2008, care nu este decât o sumă a realităților teatrale românești (și, de curând, internaționale, ceea ce stârnește nemulțumiri de altă natură).
Totuși, aș vrea să răspund câtorva întrebări pe care le ridică articolul, fiindcă mi se par simptomatice și ating superficial zone care ar trebui analizate în mod profund, pentru binele teatrului românesc deplâns aici. Cele două chestiuni generale aduse în discuție fragmentar și care ar merita aprofundate, poate chiar într-o polemică în adevăratul și constructivul înțeles al cuvântului sunt 1.”național versus internațional” și 2.”nume grele versus tineri creatori aflați în căutarea unui "culoar propriu”, ca să folosesc chiar definiția folosită de Alice Georgescu.
1.Național versus internațional
Recunosc: comentariile cu privire la ”riscurile” și diversele ”neajunsuri” pe care le-ar crea prezența unor spectacole din străinătate pe scenele românești nu încetează să mă uimească! Dincolo de uimire însă, cred că ar trebui discutat serios despre nevoia de o nouă înțelegere a termenului ”național” într-un context politic și geopolitic complet schimbat în Europa anului 2008. A devenit clar pentru toată lumea – cum pare să nu fie încă pentru noi – că în noul context adjectivul ”național” nu se mai apropie de ”local” și nici de ”naționalist”, ci desemnează o contribuție la cultura lumii, nu numai reprezentativă pentru cultura din care vine, ci și semnificativă la nivel internațional, care nu poate fi declarată ca atare decât prin comparație, prin confruntare. Cine nu este decât național, cine nu depășește în vreun fel granițele propriei culturi (din care e foarte bine că-și trage rădăcinile) se cheamă că nu poate intra în dialog cu alte culturi, că nu circulă, pe scurt, că nu există.
Cum mai poate cineva să creadă în România lui 2008 că teatrului românesc i-ar folosi în vreun fel să se conserve într-o izolare care a funcționat aproape perfect după 1990? (aș zice că, după ieșirea noastră în lume în anii 90, după Festivalul UTE din 1995 și cele două ediții anterioare ale FNT (2006, 2007), prima infuzie masivă de informație teatrală vie, care să ajungă și la spectator, s-a produs abia în această toamnă, prin FNT și Festivalul UTE, plus alte câteva turnee separate ale unor teatre și companii de dans din afară). Să spui că e prea mult echivalează cu o condamnare la veșnică îngropare între niște granițe care altfel – politic, economic, turistic – sunt de mult transgresate. Tocmai cultura să întărească granițele, când ea e datoare să le înlăture?
Acuza legată de nepunerea în lumină a teatrului românesc, defavorizat de calitatea mai bună a spectacolelor din străinătate (altfel spus de autoare :” centrul de greutate s-a deplasat, din punctul de vedere al nivelului calitativ, dinspre selecția autohtonă - care, dat fiind, măcar, numele festivalului, ar trebui să constituie și punctul său de maxim interes - înspre spectacolele invitate din străinătate”) este contestabilă din mai multe puncte de vedere. 1. Sintagma ”național” nu mai poate fi folosită în sensul restrictiv care i s-a dat până acum din inerție (am detaliat mai sus – lumea se schimbă, ideile noastre nu pot rămâne fixe decât cu prețul de a ne arunca în ridicol). Prin urmare ”centrul de greutate calitativ” cade... unde e greutate/calitate 2. Oare munca selecționerului - oricare ar fi el și pentru oricât timp ar fi ”instalat”, cu termenul folosit în mod prezumțios de autoare care altfel știe foarte bine că există niște reguli de numire a selecționerului - este să facă teatrul românesc să pară mai interesant decât e în realitate, eventual invitând spectacole mai puțin reușite din afara țării sau deloc? Cum altfel ar putea să facă selecționerul ca teatrul românesc ”să apară într-o lumină bună” – admințând că asta i-ar folosi la ceva, în condițiile în care lumina ar fi nu una naturală, ci una ”de neon”? 3.Teatrul românesc merită măcar atâta respect încât să nu fie tratat ca un handicapat, care nu trebuie lăsat să se joace cu copiii frumoși și mai vioi din vecini, ca să nu se deprime. În primul rând pentru că nu este în situația unui handicapat, chiar dacă nici atât de frumos și de vioi cât am vrea noi să fie nu este. Lăsând metaforele deoparte, cred că e momentul potrivit – după această baie de teatru internațional făcută prin intermediul FNT și al Festivalului UTE în această toamnă (o baie necesară și, să sperăm, cu efecte revigorante)– să recunoaștem că suntem într-un moment de căutări și de redefiniri absolut necesare și firești. Din care putem ieși cu noi spectacole care să repună în lumină regizori deja cunoscuți, cu noi nume interesante, cu formule teatrale originale, în general cu o nouă și mai puternică respirație. Și atunci poate că ”centrul de greutate calitativ” în acest festival și în altele va fi din nou teatrul românesc.
2.”Nume grele versus tineri creatori aflați în căutarea unui "culoar propriu”
Marile nume pe care le pomenește autoarea cu nostalgie, ca autori ale marilor spectacole pe care FNT le-a invitat în primii săi ani de existență, adică decada 1990-2000 sunt, în acest moment, într-o căutare de înnoire (unii) sau într-o fundătură, lipsiți de direcție (alții). Mai există categoria care stagnează. Cei care vin din urmă își caută și ei, firesc, propria voce, precum și forma cea mai potrivită de exprimare (pentru că realitățile teatrale sunt în schimbare la nivel mai amplu și mai general, decât se vede din ceea ce se întâmplă la noi). Acest peisaj în schimbare, pe care îl poate sesiza oricine vede suficiente spectacole peste tot în țară – sau măcar în acele puncte, nu foarte multe, în care teatrele sunt cu adevărat vii și există o dinamică reală – este, după mine, mai degrabă un semn de sănătate decât unul de debilitate.
Și unde altundeva se poate vedea mai bine acest peisaj în schimbare decât într-un festival dedicat teatrului românesc? Menirea acestuia, cred eu, nu este să încerce o cosmetizare a realității și nici să se aplece asupra unor fenomene izolate, ci să sondeze zonele cu un real potențial de creativitate, indiferent de vârsta sau gradul de recunoaștere obținut anterior de semnatarii spectacolelor. Observația conform căreia asta ar fi mai potrivit într-un festival gen Atelier mi se pare expresia unui punct de vedere limitat: teatrul este viu numai atunci când se află într-o stare de atelier, adică de căutare, de redefinire, nu atunci când a înghețat într-o formă fixă cu variațiuni, numai bună de integrat într-un muzeu. Mă întreb cum ar putea arăta un festival de teatru plin de „certitudini” (care vor fi ele) și ”nume grele” și cui ar folosi un asemenea festival? Mă întreb, dar sunt sigură că nu eu voi fi aceea care să-l pună ”în pagină” vreodată.
Absențe în FNT
Cea mai radicală acuză adusă selecționerului care sunt a fost absența câtorva spectacole pe care autoarea le considera de nelipsit. E vorba de patru titluri, dar de două realități diferite. Spectacolul ”Unchiul Vanea”, desemnat aproape în unanimitate de critica teatrală cel mai bun din 2007 și distins cu Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Uniter a absentat din FNT din vina regizorului său, Andrei Șerban, ceea ce nu l-a împiedicat pe acesta din urmă să se victimizeze în discursuri publice declarând că a fost ”cenzurat” de FNT. Adevărul este că dl. Șerban a condiționat prezența spectacolului ”Unchiul Vanea” în FNT de prezența altor spectacole ale sale montate în România, cerând să aibă o ”stagiune Andrei Șerban”, condiție pe care am considerat-o inacceptabilă, tocmai pentru că era vorba despre un Festival Național, nu unul de autor și pentru că, din păcate, nu toate spectacolele dlui. Șerban montate în România sunt de nivelul atins de ”Unchiul Vanea”. Dat fiind că am făcut parte din juriul UNITER care a desemnat acest spectacol drept ”cel mai bun” din anul trecut și l-am declarat cel mai bun și în topul făcut de Ziarul de Duminică, cred că nu pot fi bănuită de alte rațiuni pentru absența – cu adevărat regretabilă, sunt de acord - a acestui spectacol din selecția operată de mine. M-am luptat ca acest spectacol să fie prezent în FNT, dar cred că totul are o limită și singurul lucru pe care recunosc că nu l-am făcut așa cum trebuie – din greșeli se învață – a fost că nu am explicat suficient în public cărui fapt se datora această absență (n-am făcut-o din respect pentru regizor și teatrul care a produs spectacolul, dar se vede că respectul se poate întoarce împotriva ta).
În ceea ce privește celelalte trei spectacole menționate de semnatara articolului – unul semnat de Silviu Purcărete, celelalte două de Bocsardi Laszlo, aici intervine ceva oricând contestabil, și anume gustul propriu: deși îi urmăresc cu mare interes pe cei doi autori de spectacole și cred că sunt realmente nume ”grele”, cum spune doamna Georgescu, spectacolele cu pricina nu mi s-au părut reprezentative pentru creația lor. Dealtfel, fiecare dintre criticii de teatru care au scris despre FNT 2008 remarcând absențe au pomenit un alt titlu, ceea ce demonstrează, daca mai era nevoie, că nimeni n-are vreo șansă să mulțumească pe toată lume, orice ar selecta.
Mai trebuie să comentez o observație foarte periculoasă cu care se încheie seria articolelor semnate de Alice Georgescu: după ce admite că știa și domnia-sa, așa cum știe multă lume, că ”teatrul românesc este în suferință”, autoarea se întreabă dacă ”era nevoie de o reuniune festivă (și de sume uriașe de bani publici) pentru ca să afle acest lucru toată lumea”. Ei bine, cred că singurul răspuns pentru o asemenea întrebare este DA! E mai multă nevoie să fie cheltuiți banii publici pentru a pune această oglindă anuală în fața teatrului românesc, pentru o justă evaluare a lui, decât să fie cheltuiți din inerție și cu rezultate dezastruoase, mult mai mulți, în fiecare zi, în mai multe teatre și instituții de cultură decât ne amintim noi că există în această țară, ca să ne iluzionăm în continuare că avem un ”mare teatru”. Cu alte cuvinte e mai bine ”să afle toată lumea” dacă teatrul românesc e în suferință și cum anume (aici cred că e nevoie, iarăși, de o discuție mai aplicată, fiindcă e discutabil dacă și cât e de ”în suferință” – poate că începe doar să fie altfel decât ne-am obișnuit noi să-l vedem și atunci suferința e mai mult în ochiul privitorului). Orice e mai bine decât să ascunzi gunoiul sub covor și să te faci că nu există.
Și mai e ceva: teatrul românesc nu se face în festivaluri (nici măcar în Festivalul Național de Teatru), ci în teatrele hrănite zi de zi din aceiași bani publici, iar dacă rezultatele sunt altfel decât le dorim noi asta e și vina celor care își duc activitatea în respectivele teatre fără să se întrebe vreodată dacă cheltuie cu sens sau nu banii de la buget și ce anume ar putea face ca să fie cheltuiți mai bine. În ce mă privește, nu văd o mai bună cheltuire a banului public – care se duce la noi pe te miri ce - decât reuniunile culturale, mai mult sau mai puțin festive, cu singura condiție ca ele să nu fie formale, sau construite astfel încât totul să arate mai bine decât în realitate, ci autentice și vii, cu toate nemulțumirile ce ar putea decurge din asta.

foto- Florin Biolan - de la deschiderea FNT 2008