Încă de la primele mele ieșiri din țară din motive teatrale, am auzit numele lui Silviu Purcărete rostit imediat ce spuneam că vin din România. Aproape la fel de des cum auzeam numele Nadiei sau al lui Hagi. Nu la fel de des ca Dracula, dar el nu mai e de mult ”al nostru”.În mod bizar și neașteptat, cu toată faima internațională căpătată în timp, Purcărete a rămas, totuși, ”al nostru”. Grație, probabil, unei variante a relației tip ”dragoste și ură” cu țara natală – relație care îl făcea pe Cioran să se gândească mereu la România fiind la Paris, sau care l-a determinat pe Caragiale să părăsească în cele din urmă această țară pe care o caracterizase atât de bine, pentru a muri la Berlin, după ce trecuse prin mai multe orașe românești, parcă încercând să găsească un loc suportabil (mărturie stau zecile de plăcuțe pe care le găsești pe casele unde s-a oprit, fie și numai să bea o bere).
Spun asta pentru că o imagine descrisă de Purcărete într-un interviu, în care îl întrebam ce-l face să revină în România, mi-a rămas ca săpată în minte. Mi-a povestit cum recent întors în țară mergea într-o zi pe un bulevard din București plin de blocuri comuniste, cu balcoane ”îmbunătățite” de locatari, fiecare arătând în alt fel, cârpite și colorate, și a văzut într-unul din ele un țigan întins la soare căruia țiganca lui îi tăia supusă unghiile. O asemenea imagine nu găsești în altă parte, spunea atunci Purcărete, dezvăluind, într-un fel sursa locală de teatralitate din care se hrănește: multiplele niveluri de istorie, transformări sociale și experiențe umane tipice Estului, precum și traumele care au generat realități și personaje specifice, unice în textura lor. Ca un alchimist de pe vremuri, regizorul strânge în eprubeta lui esențe de viață și le reproduce, trecându-le prin laboratorul propriu, pe scenele occidentale. E un transplant de carne și sânge care dă producțiilor sale acea consistență ce le face memorabile.
Când petreci multă vreme în teatru, poți să surprinzi orice creator în mici ipostaze care te ajută să-i faci, în timp, un portret interior. În momente aniversare – când nu vrei să ridici osanale penibile și nici să înalți statui, deși poate că în unele cazuri ar fi meritate – cel mai nimerit e să încerci să împarți acest portret interior cu alții. Cu aceia care, cunoscându-l pe cel aniversat prin spectacole sau personal, îl admiră cu sinceritate.
L-am văzut pe Silviu Purcărete la repetiții – încurajându-și bonom actorii care sufereau de frig să intre în bazinul cu apă în care se juca afară, în aer liber, la Luxemburg, premiera spectacolului ”Metamorfoze” -, l-am văzut căzând pe gânduri și minimalizând importanța creativității sale când i-am luat un interviu despre spectacolul său Beckett de la Sibiu, l-am văzut în conferințe de presă răspunzând monosilabic la întrebări care i-ar fi lansat pe alții în interminabile discursuri despre ei înșiși, l-am văzut (de curând) asistând-o, cu o bucurie de copil, pe Dorina Chiriac la probele de costum pentru viitorul spectacol de la Teatrul de Comedie.
Silviu Purcărete, regizorul român cel mai cunoscut în lume, este – sau cel puțin așa mi se pare mie - un om modest, uneori taciturn, cu un umor irezistibil, un camarad pe care cei cu care lucrează se pot baza (de-asta actorii se aruncă în gol dacă el le-o cere). Este o forță bună și caldă, un om cu o imaginație enormă și un instinct teatral de o uimitoare precizie, din care nu e de mirare că se hrănesc spectacole grandioase.
Pe 5 aprilie Silviu Purcărete împlinește 60 de ani. La mulți ani!
foto: Teatrul national "Radi Stanca", Sibiu
