Romeo Castellucci vine la FNT 2010 cu Hey, Girl!

Celebrul regizor italian Romeo Castellucci este prezent la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru cu Hey Girl!, spectacol pentru producţia căruia s-au asociat instituţii din Franţa, Austria, Belgia, Olanda, Slovenia, Ungaria şi Italia.
Creator cu un stil unic, Romeo Castellucci combină regia de teatru cu arta plastică într-un mod visceral, iar rezultatul îl plasează în topul mondial al regizorilor. După ce a studiat artele plastice la Universitatea de Arte Frumoase din Bologna, Castellucci a fondat, în 1981, Societas Raffaello Sanzio, companie alături de care lucrează în continuare.
Castellucci nu face teatru în sensul clasic al cuvântului: nu construieşte spectacole pentru un public anume fiindcă nu lucrează într-un teatru şi nici nu alimentează un repertoriu curent, ci îşi prezintă creaţiile – alcătuite în luni de zile de cercetări – aproape exclusiv în circuitul festivalier al lumii, acolo unde la început a fost primit cu rezervă, iar acum este vânat cu ardoare.
Considerat un deschizător de drumuri al avangardei teatrale, Castellucci este cunoscut ca autor al unui teatru al percepţiei totale. A creat spectacole pornind de la opere clasice şi epopei, precum: Gilgameş (1990), Hamlet - vehementa exterioritate a morţii unei moluşte (1992), Orestia – o comedie organică? (1992), Iulius Cezar (1997), Călătorie la capătul nopţii (1999), Tragedia Endogonidia (2001-04). În 2005 a fost desemnat directorul secţiunii teatrale a Bienalei de la Veneţia, iar în 2008 a prezentat, ca Artist Asociat al Festivalului de la Avignon, Divina Comedia după Dante.
Refuzând logica unui scenariu scris, respingând textul aproape în întregime şi folosind vocea umană numai la nivelul ei sonor (lucrat în colaborare cu muzicianul Scott Gibbons), amestecat cu alte sunete pentru a alcătui un fundal audio potrivit fantasmelor strânse laolaltă de acest magician cerebral şi cinic, spectacolele lui Castellucci ajung să te bântuie mult timp după ce le-ai văzut.
Imaginile înşiruite de Castellucci pe firul non-epic al spectacolelor sale au consistenţa visului, iar cei ce le văd construindu-se în direct, sub ochii lor, au senzaţia că participă la o şedinţă de hipnoză colectivă, în urma căreia au ajuns să viseze acelaşi lucru cu sute de semeni.
Cu ocazia prezentării celor trei producţii inspirate de Divina Comedia – evenimentul principal al Festivalului de la Avignon în 2008 - Castellucci declara: ”În fiecare zi trăim infernul, paradisul şi purgatoriul. Fiecare dintre acestea sunt înscrise în structurile mentale ale omului contemporan. Nu mă interesează să lucrez asupra socialului, nu e felul meu de a face teatru. Mă interesează omul, dar la un alt nivel.. mă interesează foamea oamenilor de viaţă, de iubire..”
Într-un alt interviu spune: ”Scena europeană este acum într-un moment fecund, fiindcă în fine, figurile marilor maeştri dispar. Ei au vampirizat mai multe generaţii, dar acum scena este mai liberă, iar această libertate este necesară mental. Mulţi artişti tineri au o viziune complet deschisă, ceea ce e foarte important. Publicul e şi el mai deschis, are experienţa expoziţiilor de arte vizuale, deci e pregătit să primească şi noile limbaje din teatru.”
Despre Hey Girl!, realizat în 2006, și prezentat de atunci în toate marile festivaluri ale lumii, Castellucci povesteşte că i-a fost inspirat de imaginea unor adolescente aşteptând autobuzul într-o staţie, în faţa şcolii. Ce a rezultat este un eseu despre momentul inefabil al trecerii unei fete de la starea de copil la aceea de femeie. Spectacolul este o călătorie printre mituri, încorporând ipostazele acestei vârste incerte prin intermediul unor personaje simbolice precum Fecioara Maria, Ioana d’Arc sau Julieta lui Shakespeare. Folosind costume suprarealiste, proiecţii de film, explozii de sticlă şi răvăşitoarea apariţie a celor două interprete, Hey Girl! construieşte o lume care se zbate între frumos şi oribil. „O frumuseţe hipnotică, cu o rezonanţă vizuală pe care mult prea rar le găseşti împreună pe scenă” scria Financial Times după turneul spectacolului la Londra.

Despre puterea obisnuintei - raspuns la scrisoarea deschisa a dlui Claudiu Goga

De-a lungul celor trei ani în care am avut responsabilitatea selecției pentru Festivalul Național de Teatru am explicat în multe rânduri – în articole, conferințe de presă și interviuri – care este conceptul gândit de mine pentru acest eveniment devenit principala ”vitrină” pentru teatrul românesc. Au fost multe comentarii, întrebări, acuzații chiar, cărora am încercat întotdeauna să le răspund, cum cred că e firesc să se întâmple. O fac din nou ca urmare a scrisorii deschise trimise de regizorul Claudiu Goga.
Intenția mea a fost de la bun început să aduc pe această ”platformă de prezentare” care este FNT spectacole contemporane, care să exprime diversitatea (atâta câtă este) a teatrului românesc de azi, care să descopere și alte feluri de a face teatru decât modelul unic, permanent reconfirmat în teatrul românesc ce are în centrul său viziunea regizorală. M-au interesat și spectacolele care tratau spațiul de joc într-un mod diferit, incitant și benefic pentru rezultatul final, și spectacolele în care actorul era invitat să renunțe la ”trăirism-ul” demodat al interpretării și antrenat să se exprime în alte feluri, și spectacolele care propun un alt limbaj scenic, cu o dimensiune fizică sau coregrafică mai accentuată, dar și spectacolele care erau contemporane prin tematica propusă și demonstrau, prin abordarea regizorală, o anume aderență la lumea în care trăim, dar și o calitate poetică a tratării materialului dramaturgic (cazul celor două spectacole produse la Brașov despre care dl Goga spune în scrisoare că n-a înțeles de ce au fost selecționate).
Nu în ultimul rând, am gândit selecția spectacolelor românești astfel încât să constituie un ”showcase” care să stârnească interesul programatorilor din străinătate, iar selecția a ținut cont și de acest aspect, eligibilitatea acestor producții de către invitații din afara țării fiind unul dintre criterii. Principalele criterii țin, desigur, de calitatea artistică a producțiilor (lectura inovatoare/neașteptată/creativă a regizorului, piesă românească cu subiect capabil să intereseze și un public internațional, calitatea interpretării actoricești, ineditul propunerii scenografice, elaborarea profesionistă și în consonanță a tuturor elementelor spectacolului – coregrafie, muzica, decor, costume, proiecții video etc, dar și aderența la public)*.
Da, caut în teatru o abordare directă, percutantă și aderența la contemporaneitate, indiferent în ce mod se obține ea într-un spectacol – cu atât mai bine dacă se întâmplă într-un mod nou, surprinzător, inovator. Prefer acest gen de teatru unor creații estetizante. Credeam că e ușor de observat această opțiune, prin simpla parcurgere a listelor de spectacole din 2008 și 2009.
Revenind: cred, în ciuda insistențelor autorului care susține că n-ar fi așa, că scrisoarea dlui Goga e generată de o nemulțumire personală, aceea că nu i-a fost selecționat spectacolul. Cum altfel s-ar explica faptul că, deși regizorul susține că întrebarea privind criteriile de selecție îl frământa de trei ani, nu a pus-o decât acum? Avea nenumărate ocazii să o facă, din ianuarie 2008 când se afla printre membrii Senatului care au aprobat proiectul meu pentru FNT, dar și după aceea, în discuții personale sau publice, sub orice formă ar fi considerat că e mai potrivit. Nu în ultimul rând, dacă l-ar fi interesat cu adevărat subiectul criteriilor de selecție, ce anume l-a împiedicat să răspundă invitației mele de la începutul acestui an, trimisă tuturor membrilor Senatului UNITER, de a discuta și îmbunătăți împreună lista acestor criterii? N-a răspuns nimic atunci, dar întreabă care sunt criteriile azi, după anunțarea listei de spectacole selecționate, așadar ce spune asta despre onestitatea semnatarului?
Trec peste celelalte lovituri sub centură, absolut incredibile venind din partea unei persoane pe care n-am bănuit-o vreodată de lipsă de caracter, ca să ajung la subiectul scrisorii: spectacolul ”Puterea obișnuinței”, o piesă de Thomas Bernhard pe care Claudiu Goga a ales-o și montat-o cu pasiune și dedicație, crezând în ea, împreună cu un grup de excelenți actori brașoveni. Din păcate, pasiunea și dedicația nu sunt suficiente întotdeauna în teatru pentru un rezultat excepțional. Spectacolul semnat de Claudiu Goga nu reușește să transmită convingător ideile puternice, devastatoare ale dramaturgului, care vorbește despre răul sădit în noi de puterea obișnuinței, care anulează ce e mai bun și mai înalt în oameni – creativitate, inovație, genialitate, credință în valoare. Textul extrem de dificil al lui Bernhard rămâne în această montare un fel de ghicitoare sofisticată pe care actorii încearcă să o dezlege fără succes. Stilul de joc foarte concret, stanislavskian, nu este în acord cu abstractizarea ideatică propusă de dramaturg, ci o banalizează (nu e suficient un machiaj în alb sau un râs exagerat pentru a exprima alienarea personajelor). Se vede în spectacol încercarea de a reda caracterul abstract al personajelor, dar e o încercare căznită, ce confirmă încă o dată că o nereușită rămâne o nereușită, indiferent de cât efort a fost pus în ea. Am apreciat scenografia pe care o semna regizorul și atmosfera spectacolului, dar asta nu e de ajuns pentru a face un spectacol viu.
E foarte trist să constați asta, dar cred că tematica piesei se aplică foarte bine la o bună parte din munca depusă în teatrele românești azi: puterea obișnuinței s-a instalat în multe dintre ele, atât de eficient încât a subminat, paradoxal, până și montarea cu piesa ”Puterea obișnuinței”. Din păcate, teatrul brașovean e un exemplu perfect în privința efectelor „baterii pasului pe loc” de care e vorba și în piesă: acest teatru nu a avut în ultimii ani o evoluție notabilă pe scena teatrală românească, tânărul director și regizor Claudiu Goga – în care personal am crezut enorm la începuturile carierei lui – căzând în capcana plafonării, atât regizoral, cât și ca manager. Îmi pare rău că sunt nevoită să o spun, dar sper să aibă forța să o recunoască și să depășească acest moment fără a-i învinui pe alții că a ajuns aici.
În încheiere aș vrea să mai precizez că pentru ediția 20 a FNT am vizionat 116 spectacole în toată țara (lista a făcut parte din materialele de presă oferite jurnaliștilor la conferința de presă de luni, 14 iunie). Scrisoarea dlui Goga e lipsită de onestitate și din acest punct de vedere – nu a fost nevoie niciodată de ”nenumărate insistențe” ca să merg la Brașov sau în alte părți, ci doar de încercări reciproce de a programa deplasările în așa fel încât să pot vedea toate spectacolele propuse din țară. Reacție tipică – fiecare director de teatru și fiecare regizor crede că e singur pe planeta teatrului românesc. Aș vrea să-i văd pe fiecare dintre ei încercând să împace 71 de instituții producătoare de spectacole câte sunt în România de azi, cu 4-5 producții noi în medie, dintre care unele refuză să facă o primă selecție pretinzând să le fie văzute toate producțiile!
Să sperăm că viitorul selecționer va reuși să mulțumească pe toată lumea!

*Lista integrală a criteriilor aplicate pentru selecție si a regulamentului de selectie pentru festival se găsește pe site-ul FNT.
*textul scrisorii deschise e disponibil on-line

Supermarket – un musical ”de criză”

După ce vezi acest spectacol n-o să mai intri vreodată într-un supermarket fără să zâmbești! Așa ar putea suna o eventuală reclamă pentru spectacolul semnat de Theo Herghelegiu (text și regie) și Eduard Jighirgiu (muzică) și produs în sistem ultra-independent prin asocierea Teatrului Inexistent, Clubului LaScena și Teatrului Arca.
”Supermarket” este un musical în sensul cel mai adevărat al cuvântului, dar având o ”coloratură” locală ce face publicul românesc să-și înțeleagă mai bine condiția. Nu numai condiția de consumator – aspect ce ne leagă de întreaga lume – ci și pe aceea de nație ușor de dus de nas, gata să judece și să condamne pe oricine e altfel, plină de prejudecăți și resentimente. Chiar dacă forma aleasă de creatorii spectacolului este una plină de haz, mesajul transmis nu e tocmai vesel: ceea ce nu se găsește în nici un supermarket este un ”ghid de utilizare” a libertății cu care am fost dăruiți în urmă cu 20 de ani.

citeste toata cronica pe www.artactmagazine.ro
si mergi la spectacol pe 14 sau 15 iunie - la clubul LaSCena

Schimbare de zeitgeist - Scena.ro nr. 9 iunie/iulie

(...) Dacă mai vine o speranță de undeva, în acest loc din care jumătate dintre locuitori speră să plece, sub o formă sau alta, atunci această speranță vine de la cei mai tineri dintre artiști. Oare de ce gândurile românilor se regăsesc mai degrabă în hit-urile muzicale ale unor trupe undergound sau în spectacolele produse în sistem independent de către artiști care uneori nici nu sunt plătiți?.

Am tot mai des senzația că aud în aerul orașului cântecele Paraziților (”Ne ducem țara în spate/Noi vrem respect!”) sau noul hit Guess Who (”Nu ne-am născut în locul potrivit”) și sunt emoționată de spectacole precum ”20/20” de la Yorick Studio din Tg. Mureș, scris și regizat de Gianina Cărbunariu, care încearcă să afle de ce s-au bătut românii și maghiarii în stradă, în 1990, sau ”Capete înfierbântate”, documentat, scris și montat de Mihaela Mihailov și David Schwartz, plus actorul Alex Potocean care se transformă din Marian Munteanu în Ion Iliescu și în mulți alții pentru a da glas opiniilor despre rușinoasele mineriade din anii 90 (s-a jucat la Centrul de Introspecție Vizuală, dar trebuie să se mute, așa că nu știu unde îi mai găsiți).
Ei sunt coloana sonoră și subtitlurile și coloana vertebrală – câtă mai este - ale orașelor în care trăim astăzi.

Într-o lume cum este aceea de azi, în România, balanța artistică ar trebui să se încline mai mult dinspre ”escapism”-ul ce deghiza afirmația în metafore, atât de util înainte de 1989 pentru igienizarea intelectuală a unui popor sufocat de totalitarism, înspre o artă cu conștiință socială, o artă de expresie directă, în care artistul se implică într-un proces de igienizare la fel de important, dar diferit. Schimbare de zeitgeist.

din sumarul nr. 9:
Dezbatere: Teatrul independent versus teatrul instituţionalizat; Interviuri cu Muriel Mayette - Administrator Comedia Franceză, Paul Joseph Boos - dansator, coregraf, maestrul repetitor desemnat de Trustul George Balanchine din New York să monteze pe scena Operei Naţionale Bucureşti două lucrări ale renumitului coregraf George Balanchine; Dosar: Festivalul Internaţional Shakespeare 2010; Profil - Teatrul din Moldova; Corespondenţe de la Bruxelles, (Myra Iosif Fischmann), New York (Saviana Stănescu), Paris (Mirella Nedelcu Patureau).

Scena.ro apare cu sprijin parţial acordat de UNITER – Uniunea Teatrală din România din timbrul teatral.

Unde puteţi găsi revista Scena.ro:

Librăriile Humanitas (din Bucureşti şi din ţară)
Librăriile Cărtureşti (din Bucureşti şi din ţară)
Bucureşti:
- Ceainăria Bernschutz
- Librăria Engleză ”Anthony Frost”
Cluj:
Book Corner

Revista poate fi comandată şi online pe www.fnt.ro