Întâlnire cu un computer uman

Încet-încet, de când am făcut cunoştinţă cu primul computer, prin 1990, capul meu a luat forma unui mic ecran şi am devenit un „computer uman”. Desktop scrie pe mine.

Cam aşa îşi începe povestea actorul britanic Will Adamsdale, al cărui spectacol, „The Human Computer”, a făcut mulţi fani la Fringe Festival din Edinburgh anul acesta. Spectatorii au fost câştigaţi cu toţii fiindcă cine nu empatizează cu un om chinuit de tehnologie, de care se vede totuşi dependent? „Aproape că te declară în ilegalitate azi dacă nu ştii să foloseşti un computer”, se plânge Adamsdale pe scenă, iar cei de faţă, apăsaţi cu toţii în grade diferite de această povară, aplaudă din inimă.
De altfel, să asişti la acest spectacol e ca şi cum ai face o şedinţă de terapie de grup: „Bună, sunt atehnic, încerc să fac faţă, dar am nevoie de înţelegere şi ajutor”, ar putea fi formula de introducere. Adamsdale povesteşte cum a primit ajutorul de la cumnatul său care s-a lăsat în cele din urmă păgubaş, apoi de la o profesoară care l-a abandonat după ce a reuşti să-l înveţe cum să deschidă şi să închidă ferestrele. „Atât a rezistat. S-ar putea să fi fost şi faptul că o sunam noaptea când aveam coşmaruri cu computere care mă înghiţeau şi o rugam să stea cu mine până mă liniştesc”, spune actorul în hohotele generale.
Poate n-ar fi fost cuceriţi aşa de categoric toţi spectatorii dacă actorul n-ar fi avut şi ideea să-i capaciteze, rugându-i să fie alături de el. Un spectator e declarat „user” şi i se înmânează o săgeţică aidoma aceleia de pe ecran doar că mult mai mare şi făcută’ din carton (toate materialele folosite de actor sunt din carton şi reprezintă ferestre, bare de meniu, icon-uri, cam tot ce se găseşte pe un desktop aglomerat), alţii sunt retrogradaţi la categoria „spam” şi sfătuiţi să sară în scenă în timpul acţiunii, pe neaşteptate, determinându-l pe user să ia rapid măsuri, timp în care actorul, „computerul uman”, prestează diferite „skills-uri” într-o ordine stabilită de user printr-un clik pe meniu. Click-ul e marcat de bătăile din palme ale unei părţi din spectatori, în timp ce cunoscutele sunete pe care le face un PC când se deschide sunt imitate de ceilalţi oameni aflaţi în sală.
Dincolo de valoarea lui comică inconstestabilă, spectacolul are meritul că tratează un subiect delicat, „apăsarea omului de către tehnologie”, apăsare resimţită de toată lumea într-o anumită măsură. Ca şi în cazul unei boli, e mai greu să te vindeci dacă nu ştii de ce suferi, iar „The Human Computer” dă în mod clar diagnosticul şi, în plus, îi tratează prin râs pe cei care suferă de acest sindrom, dându-le măcar iluzia că nu sunt singurii care au contractat un virus letal. Când ieşi din sală parcă ai alt curaj să te duci să-şi deschizi computerul, ba parcă nici nu ţi se mai pare o dramă că nu ai conecţie de internet permanentă. Viaţa există şi fără computere, chiar dacă aproape am uitat acest detaliu.