Dileme pe marginea Festivalului National de Teatru

Dat fiind ca am primit in ultimele 24 de ore nelinistitor de multe intrebari despre "de ce nu mai scriu?" sau "unde o sa mai scriu?" (inclusiv pe acest blog), reiau aici stirea difuzata ieri de mediafax, despre care eu credeam sincer ca e foarte clara. Inca mi se mai pare asa, poate lumea interesata n-a citit-o. Tot ce am de adaugat, este ca vad in aventura asta care va fi organizarea FNT in urmatorii trei ani o ocazie de a pune in practica macar cateva dintre principiile despre care vorbeam si in textul de prezentare al acestui blog. Cum sa rezisti tentatiei?

Asadar: "Cristina Modreanu, aleasã luni director artistic al Festivalului Naþional de Teatru (FNT) pentru un mandat de trei ani, s-a retras din funcþia de redactor-ºef adjunct al ziarului Gândul, în scopul eliminãrii unui conflict de interese între cele douã ipostaze profesionale. Cristina Modreanu va rãmâne senior editor la cotidianul Gândul.
"Dupã 13 ani în care am urmãrit teatrul din România de pe scaunul jurnalistului, am acceptat poziþia de director al Festivalului Naþional de Teatru ca pe o încercare profesionalã extrem de ofertantã. Pentru a nu crea un conflict de interese între cele douã ipostaze profesionale, am decis sã mã retrag din funcþia de redactor-ºef adjunct al ziarului Gândul ºi sã rãmân, în viitor, senior editor la acelaºi cotidian. Cu siguranþã îmi veþi mai vedea semnãtura ºi în alte publicaþii editate de PubliMedia", a declarat pentru MEDIAFAX Cristina Modreanu.
Senatul UNITER a ales-o, luni, pe Cristina Modreanu, critic de teatru, în funcþia de selecþioner unic al FNT. începând din anul 2005, Marina Constantinescu a fost selecþionerul unic al Festivalul Naþional de Teatru, însã mandatul sãu a expirat. Potrivit regulamentului de organizare al festivalului, fiecare selecþioner are dreptul la un mandat de trei ani. Numirea Marinei Constantinescu ca director al FNT a fost o strategie prin care s-a încercat transformarea Festivalului Naþional de Teatru într-unul european. Astfel, ultimele trei ediþii ale evenimentului l-au avut în centrul selecþiei pe regizor, festivalul fiind dedicat, pe rând, regizorilor Vlad Mugur, Radu Penciulescu ºi Aureliu Manea. În 2005, organizatorii nu au adus trupe strãine pe scenele bucureºtene, dar au invitat directori ai unor teatre din strãinãtate la Bucureºti, pentru a le prezenta festivalul. În 2006, la FNT au fost prezenþi regizorii Patrice Chéreau ºi Lev Dodin, fiind prezentate ºi producþii ale Teatrului "Katona Jozsef" din Budapesta (Ungaria) ºi ale Teatrului Naþional din Bitola (Macedonia). Abia în 2007 organizatorii FNT au putut vorbi despre o dimensiune internaþionalã a evenimentului. În toamna anului 2007, au montat la Bucureºti Josef Nadj, Thomas Ostermeier, Jan Lauwers, dar ºi trupe din Irlanda, SUA ºi Republica Moldova. (Mediafax)"
www.fnt.ro

Ce păcat că-i... mort

Regizorul Alexandru Darie este unul dintre ultimii mohicani ai teatrului de artă în România. A fost comparat, pe vremuri, cu Strehler, care a declarat el însuşi că-i este „urmaş artistic”, şi şi-a cucerit locul în teatrul românesc prin spectacole frumoase, în cel mai curat sens al cuvântului, spectacole elegante, rafinate, contribuţia lui la nivelul elaborării iluminării scenice fiind general recunoscută.
În ultimii ani însă, asemenea teatrului de artă, artistul Alexandru Darie pierde din păcate teren. Ritmul în care spectacolele sale ies pe piaţă – unul la câţiva ani – este primul de natură să-l facă alunecat în uitare şi, în plus, face să crească exponenţial aşteptările înaintea unei premiere. Aşa s-a întâmplat acum câteva zile, când a avut premiera spectacolul său „Ce păcat că-i curvă!” după un text de John Ford, premieră ce vine după mai bine de doi ani de la anterioara montare cu „Triumful dragostei” de Marivaux.
N-au fost motive de bucurie: spectacolul durează patru ore în care se spune chinuit o poveste ce ar fi putut să răscolească inimile. Nu se întâmplă aşa ceva. În parte, pentru că actorii duc greul fără să fie pregătiţi pentru asta – în special cei doi tineri din rolurile principale, Emilia Bebu (Annabela) şi Vlad Logigan (Giovanni) – dar mai ales pentru că regia nu propune soluţii memorabile şi nu face nici o intervenţie care să ridice tonusul spectacolului. Povestea în sine – dragostea ce se naşte între doi tineri în ciuda faptului că sunt fraţi şi felul în care ei sunt distruşi de prejudecăţile celor din jur – nu are nici ea ecouri reale în conştiinţa publicului, iar celelalte elemente ale spectacolului sunt la fel de neconvingătoare. Decorurile realizate de arh. Octavian Neculai sunt urâte şi incomode pentru actori: când se mută obiecte masive apar în scenă maşinişti care sparg brutal convenţia fără ca asta să fie o intenţie a regizorului, ci numai o problemă tehnică rezolvată neinspirat. În lipsă de alte idei, se folosesc toate „elementele naturii” în scenă (soluţie devenită clişeu în teatrul european). Se apelează la ploaie, ninsoare, tunete, în speranţa uşor disperată că se va crea astfel un suspans, dar singura „reuşită” este aceea că mai mulţi actori alunecă pe podeaua udă (la premieră au fost trei cazuri). Costumele sunt banale şi pe alocuri înzorzonate, când e vorba de doamne. Din păcate nici luminile nu sunt spectaculoase în cazul de faţă, cu excepţia scenei de dragoste dintre Annabela şi Giovanni, care ar fi fost mai reuşită dacă scurta coregrafie executată de actori ar fi fost repetată suficient cât să nu pară un chin pentru cei doi. Din întreaga distribuţie convingători sunt doi actori cu experienţă distribuiţi în roluri secundare: Oana Ştefănescu (Putana) şi Marius Chivu (Nunţiul papal), iar o surpriză plăcută este descoperirea unei tinere actriţe la debut, Emilia Bebu care promite să se afirme mult mai bine într-un context favorabil.
Dincolo de regretul că Teatrul Bulandra – care nu s-a remarcat în ultima vreme printre teatrele din ţară – nu reuşeşte de data asta un succes, spectacolul ar putea ridica o observaţie referitoare la teatrul de artă în general: să spunem oare, „ce păcat că-i... mort?”

Teatrul Naţional din Bucureşti are un nou site

www.tnb.ro arată bine, dar „vorbeşte” numai româneşte

Drumul spre Teatrul Naţional e arhicunoscut bucureştenilor pasionaţi de teatru, dar omului de azi drumurile fizice îi sunt tot mai inaccesibile, în primul rând din lipsă de timp. În loc să te deplasezi printr-o capitală aglomerată sau, şi mai rău, înzăpezită, poţi să faci un drum virtual şi să obţii toate informaţiile pe care le doreşti. Dacă, până de curând, o asemenea încercare era descurajată rapid, când era vorba de Teatrul Naţional din Bucureşti, din cauza felului în care arăta site-ul instituţiei - un fel de gazetă de perete comunistă în variantă electronică, prăfuit în ciuda culorilor ce-ţi scoteau ochii şi updatat când dădea Cel de sus (pentru amatorii de relicve internet fantoma lui e încă prezentă la tnb.kappa.ro) – acum e o adevărată plăcere să navighezi prin zonă.
La www.tnb.ro găseşti programul la zi, informaţii despre toate spectacolele din repertoriu şi fotografii din toate spectacolele. Mai sunt multe de făcut: încă nu există extrase video din spectacole, aşa cum au toate site-urile marilor teatre europene, fragmentele din cronicile la spectacole sunt prost alese şi nu spun mai nimic despre calitatea producţiilor, anumite secţiuni sunt goale, cum sunt Evenimente şi Proiecte şi Programe (să sperăm că nu din lipsă de conţinut, ci din motive tehnice), dar lucrurile merg spre bine.
O observaţie care spune ceva despre nivelul spectacolelor româneşti şi despre cât de puţin circulă acestea: singurul spectacol care a avut parte de cronici în ziare erupene prestigioase este „Vis”, o creaţie semnată de Dan Puric. Oare cine ne opreşte să invităm cronicari străini la spectacolele româneşti – măcar când e în plină desfăşurare un festival de amploare, cum este Festivalul Naţional de Teatru? Oare cine ne opreşte să invităm regizori din afara ţării să semneze montări cu actorii români, atrăgând atenţia internaţională şi re-integrându-ne într-un circuit teatral mondial din care am făcut parte doar sporadic în ultimii 18 ani? Dar astea sunt întrebări la care site-ul nu poate da răspunsuri. Mai ales că nici el nu are o variantă accesibilă şi în alte limbi decât româna. Izolarea ne pândeşte până şi în mediul virtual.

foto: afisul expozitiei de fotografie deschise in holul TNB

Ada Milea in concert la Green

Incepe anul cu Ada Milea! Vineri, 4 ianuarie, de la ora 21.00, la Green Hours Jazz Cafe are loc concertul "Ada Milea's Quijote + bonusuri din Quixote si nu numa'"

Ada Milea, un Don Quijote al scenei româneşti
Orice cultură are nevoie de Don Quijote. De cel închis în cartea lui Cervantes, desigur, eventual în traduceri noi, care îi menţin viu spiritul, dar şi de figura acestui personaj întrupată în artiştii ce sunt parte din acea cultură. La noi, un astfel de artist este Ada Milea care a construit, la invitaţia Institutului Cervantes din Bucureşti, un spectacol-concert pornind de la cartea ce a schimbat faţa literaturii universale.
Îţi trebuie un enorm curaj ca să faci o dramatizare după Don Quijote de la Mancha, tocmai pentru că umbra mitului literar planează asupra oricărei iniţiative de acest gen, ameninţând să o compromită din start. Dar pentru un artist ca Ada Milea, tot ce contează este „chimia” secretă care o leagă de un subiect, o temă sau un personaj. Restul e inspiraţie în stare pură şi bucuria de a improviza, temperată apoi de precizia matematică fără de care acordurile muzicale, zgomotele şi acele cuvinte alese pentru a spune pe scurt povestea nu s-ar putea topi unele în altele. Aşa cum se întâmplă, din fericire, în spectacolul-concert gândit de actriţă şi jucat împreună cu colegii săi, Dorina Chiriac, pe post de Sancho Panza, Romulus Chiciuc, Adrian Cristescu, Bogdan Burlăcianu.
Un univers sonor complex vine să suplinească absenţa cuvintelor din care Cervantes a ţesut celebra poveste. Autoarea spectacolului a sintetizat momentele esenţiale ale cărţii şi le repovesteşte într-un stil foarte personal, care îi şi asigură succesul la public. Iar acesta nu a lipsit, fie că spectacolul s-a jucat într-un club, în sediul Institutului Cultural din Bucureşti sau la Teatrul Odeon.
Povestitori inventivi, tinerii actori care i s-au asociat Adei Milea în acest demers ştiu să-şi joace publicul pe degete, mizând pe surprize sonore, interactivitate haioasă, umor dezlănţuit, toate ţinute în frâu printr-o concentrare demnă de nişte profesionişti ai scenei. Paradoxul e că, deşi totul pare o uriaşă glumă, construcţia e alcătuită cu maximă seriozitate, iar efectul este că la final îl simţim pe Don Quijote, cu Dulcineea lui, cu morile lui de vânt pe care le înfruntă curajos şi cu insula lui imaginară cu tot, mult mai aproape de noi. Atât de aproape încât ni se pare că e vorba şi de noi când Ada Milea repetă ultimele versuri ce rezumă parcursul atât de simplu şi de complicat totodată al lui Quijote prin lume.
Reuşita proiectului de „reinterpretare” a celebrului mit al lui Don Quijote – proiect iniţiat de Ioana Zlotescu Simatu în ultimul an al mandatului său la direcţia Institutului Cervantes din Bucureşti – a stat tocmai în aceea că această „recitire” a fost încredinţată unor artişti ce şi-au asumat ei înşişi un „statut donquijotesc”. Nu doar se bat cu mările de vânt, dar visează şi la insule imaginare pentru care sunt în stare să se bată. În plus, ei reamintesc tuturor celor care îi ascultă deviza „alege-ţi singur drumul!”.

http://www.adamilea.ro/