Ce păcat că-i... mort

Regizorul Alexandru Darie este unul dintre ultimii mohicani ai teatrului de artă în România. A fost comparat, pe vremuri, cu Strehler, care a declarat el însuşi că-i este „urmaş artistic”, şi şi-a cucerit locul în teatrul românesc prin spectacole frumoase, în cel mai curat sens al cuvântului, spectacole elegante, rafinate, contribuţia lui la nivelul elaborării iluminării scenice fiind general recunoscută.
În ultimii ani însă, asemenea teatrului de artă, artistul Alexandru Darie pierde din păcate teren. Ritmul în care spectacolele sale ies pe piaţă – unul la câţiva ani – este primul de natură să-l facă alunecat în uitare şi, în plus, face să crească exponenţial aşteptările înaintea unei premiere. Aşa s-a întâmplat acum câteva zile, când a avut premiera spectacolul său „Ce păcat că-i curvă!” după un text de John Ford, premieră ce vine după mai bine de doi ani de la anterioara montare cu „Triumful dragostei” de Marivaux.
N-au fost motive de bucurie: spectacolul durează patru ore în care se spune chinuit o poveste ce ar fi putut să răscolească inimile. Nu se întâmplă aşa ceva. În parte, pentru că actorii duc greul fără să fie pregătiţi pentru asta – în special cei doi tineri din rolurile principale, Emilia Bebu (Annabela) şi Vlad Logigan (Giovanni) – dar mai ales pentru că regia nu propune soluţii memorabile şi nu face nici o intervenţie care să ridice tonusul spectacolului. Povestea în sine – dragostea ce se naşte între doi tineri în ciuda faptului că sunt fraţi şi felul în care ei sunt distruşi de prejudecăţile celor din jur – nu are nici ea ecouri reale în conştiinţa publicului, iar celelalte elemente ale spectacolului sunt la fel de neconvingătoare. Decorurile realizate de arh. Octavian Neculai sunt urâte şi incomode pentru actori: când se mută obiecte masive apar în scenă maşinişti care sparg brutal convenţia fără ca asta să fie o intenţie a regizorului, ci numai o problemă tehnică rezolvată neinspirat. În lipsă de alte idei, se folosesc toate „elementele naturii” în scenă (soluţie devenită clişeu în teatrul european). Se apelează la ploaie, ninsoare, tunete, în speranţa uşor disperată că se va crea astfel un suspans, dar singura „reuşită” este aceea că mai mulţi actori alunecă pe podeaua udă (la premieră au fost trei cazuri). Costumele sunt banale şi pe alocuri înzorzonate, când e vorba de doamne. Din păcate nici luminile nu sunt spectaculoase în cazul de faţă, cu excepţia scenei de dragoste dintre Annabela şi Giovanni, care ar fi fost mai reuşită dacă scurta coregrafie executată de actori ar fi fost repetată suficient cât să nu pară un chin pentru cei doi. Din întreaga distribuţie convingători sunt doi actori cu experienţă distribuiţi în roluri secundare: Oana Ştefănescu (Putana) şi Marius Chivu (Nunţiul papal), iar o surpriză plăcută este descoperirea unei tinere actriţe la debut, Emilia Bebu care promite să se afirme mult mai bine într-un context favorabil.
Dincolo de regretul că Teatrul Bulandra – care nu s-a remarcat în ultima vreme printre teatrele din ţară – nu reuşeşte de data asta un succes, spectacolul ar putea ridica o observaţie referitoare la teatrul de artă în general: să spunem oare, „ce păcat că-i... mort?”