Teatrul Naţional intră în secolul XXI cu un basm de Oscar Wilde, în variantă digital

http://www.devioushoney.net/privighetoareasitrandafirul

Un copac plin de cuvinte, o masină ce-şi schimbă culorile, o arcadă cu flori încadrând un cuplu de îndrăgostiţi, sângele curgând prin crenguţele unui arbust de trandafiri, inimi pulsând în piepturile îndrăgostiţilor.

Sunt imagini ce apar şi dispar, alcătuind un tablou în mişcare, ca o carte de colorat completată sub ochii noştri de un copil, inspirat de povestea pe care o ascultă.

Povestea e scrisă de Oscar Wilde cu mai bine de o sută de ani în urmă, iar la urechile noastre ajunge prin vocea lui Marius Manole, unul dintre cei mai activi şi mai imprevizibili tineri artişti de la noi. Pentru cine s-a obişnuit să-l vadă în roluri ce-i solicită mobilitatea fizică (Visul unei nopţi de vară), în partituri clasice, presupunând o mare capacitate de transformare (Inimă de câine), sau în spectacole mici, jucate în spaţii independente (Stă să plouă la Green Hours), va fi o surpriză să-l regăsească aici şoptind frumoase vorbe într-un microfon. Chiar şi aşa, actorul creează un personaj, prin felul în care pozează ţinând microfonul, prin teatralitatea corpului său bine lucrat, arătându-se netulburat, cu bustul gol, cu o anume plăcere de a fi privit ce ţine de dandysmul autorului cuvintelor rostite.
În afara povestitorului, basmul este ilustrat de imagini digitale, proiectate pe fundalul alcătuit din câteva siluete de case şi o maşină, profile decupate în carton, complet inerte înainte de a fi colorate de proiecţiile video. Acestea creează un univers oniric în care viaţa este injectată deopotrivă de sclipirea razelor de soare în frunze şi de dansul bizar a doi îndrăgostiţi (coregrafia Eduard Gabia) – proiecţie a visului tânărului îndrăgostit de o fată capricioasă, care nu va dansa cu el decât dacă-i aduce un trandafir roşu.
Povestea micii privighetori care decide, când îl aude pe tânăr plângând fiindcă nu are trandafirul roşu, să-şi jertfească viaţa, cântând un ultim tril cu un ghimpe înfipt în inimă, pentru ca sângele să i se scurgă în floare şi aceasta să devină roşie n-ar mai fi emoţionat, probabil, un tânăr de azi, oricât de îndrăgostit ar fi acesta. Când poţi trimite felicitări virtuale cu cele mai frumoase flori sau mici „viruşi” care să umple desktop-ul iubitei de trandafiri roşii cu un singur click, povestea aceasta melodramatică riscă să treacă pe lângă tine fără să te impresioneze prea mult. „Rama” inventată de regizoarea Carmen Lidia Vidu este însă dedicată tocmai acestei generaţii, căreia i se vorbeşte astfel pe limba ei.
Ceea ce poate nemulţumi chiar acest public al său este lipsa de forţă şi energie a acestui mixaj care ar trebui să tulbure şi să stârnească emoţie unui public cu o mai scăzută capacitate de reacţie la stimuli emoţionali, tocmai fiindcă e bombardat cu mesaje multimedia. Limbajul teatral folosit de Carmen Lidia Vidu conţine puţine elemente, ce revin sistematic, fie că e vorba de un text de Eric Bogosian (Bitter Sauce la Green Hours) or de Peca Ştefan (O staţie, jucat la Teatrul de Comedie, dar şi pe terasa Lăptăria lui Enache, teatrul Undercloud), regăsindu-se acum şi în „Privighetoarea şi trandafirul”. Spectacolele ei sunt de fapt succesiuni de scurte flash-uri vizuale, implicând colaje video, muzică, la care se adaugă personaje cu aspect de manechin – chipuri cu expresie fixă, mişcări sacadate, ţinută sofisticată, perfect pusă la punct.
Reţeta e reluată şi de data asta, la Naţional, dar spectacolului îi lipseşte o tensiune interioară care să ţină trează atenţia spectatorului, iar esenţa melodramatică a basmului lui Oscar Wilde ţâşneşte la suprafaţă netulburată, în surplus. Show-ul are însă o anume delicateţe provenind din alegerea imaginilor ( multimedia – Ioan Cocan) şi a muzicii (Logan Fisher, Yann Le Blay), precum şi din gesturile simple ale actorilor muţi (Carmen Ungureanu şi Eduard Adam sunt amândoi formaţi la şcoala lui Dan Puric şi cunosc valoarea fiecărui gest, fiind obişnuiţi să vorbească cu ele în loc de cuvinte). Autoarea nu e lipsită de un simţ poetic exprimat vizual în imagini ce stârnesc senzaţii, dar impactul asupra spectatorilor rămâne scăzut.
Totuşi, Teatrul Naţional se dovedeşte inspirat deschizând porţile şi altor tipuri de expresie teatrală decât cele ultra-tradiţionale care se găsesc în repertoriul celor trei săli ale sale. Încercările tinerilor – atât de firave la noi fiindcă nici nu sunt bine primite - sunt esenţiale pentru reoxigenarea ţesuturilor bătrâne ale acestei instituţii permanent în pericol de osificare.

Artiştii altfel

Ei sunt altfel. Asta e ceea ce-i uneşte. Aduc versurile pe scenă într-o vreme când nimănui nu-i mai trece prin cap să citească poezii, dansează pe gratis ca să strângă bani pentru copiii talentaţi, construiesc în văzul tuturor celor obişnuiţi să vadă numai ruine. Existenţa lor e un semn de sănătate a lumii spectacolului de la noi. Au început prin a fi marginali, dar se află azi în centrul scenei româneşti.

Linişte! Răzvan Mazilu dansează!
Miercuri seara Mihaela Rădulescu a dansat vals cu un puşti de zece ani, elev la Liceul de coregrafie „Floria Capsali”, pe scena Operei.
Dar ştirea nu este aceasta, o să vă miraţi. Gestul Mihaelei Rădulescu, venit în sprijinul încercării coregrafului Răzvan Mazilu de a strânge fonduri pentru Liceul „Floria Capsali” din Bucureşti, a deschis un spectacol bazat pe o selecţie a celor mai „altfel” artişti români a momentului. Au urcat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în spectacolul „Răzvan Mazilu şi invitaţii săi” Dan Puric, Ada Milea, Monica Petrică, Florin Fieroiu, Vlaicu Golcea, doamnele Valeria Seciu şi Aura Urziceanu, precum şi o invitată de peste graniţe, o prezenţă cu totul specială şi atipică, Virpi Pahkinen (Suedia). Ca „Special Guest Stars”, patru elevi ai liceului în beneficiul căruia spectatorii au plătit între 40 şi 150 RON pentru un bilet.
Nu ştiu care a fost rezultatul financiar al serii, dar rezultatul artistic a fost peste medie, iar câteva momente au spus foarte multe despre nivelul înalt de creativitate de care dau dovadă artiştii din dansul contemporan românesc. Fragmentele din spectacolele „Black Boch” (din repertoriul Teatrului Odeon) şi „Urban Kiss” (ce urmează să aibă premiera duminică, la Operetă), dar şi fragmentele din show-ul „Sell me!” al lui Răzvan Mazilu coregrafiate de Florin Fieroiu şi mai ales momentul creat şi dansat de acesta din urmă, în compania lui Vlaicu Golcea (care face muzică pe scenă, transformându-şi contrabasul într-o fiinţă vie) au dat greutate şi profunzime acestei gale. Profesionişti ai spectacolului, toţi cei invitaţi să-i fie alături lui Răzvan Mazilu, au demonstrat că atunci când scopul este nobil contează parcă mai mult ca mijloacele să-i fie pe măsură.

La Green Hours se spun versuri
Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.
E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin. Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).
La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi. La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.
Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.

Theater Romanian Landscape Today: Between Directing and Playwriting

“We’ve filmed hours of videos in extremely special conditions: actors were naked in the snow, or “acting” in the Zoo just to see how it feels to be in a cage, like an animal” – said Andryi Zholdak’s at the press conference to introduce his latest production in National Theater in Sibiu, Romania -“Life with an idiot” (after Victor Erofeev). Zholdak, a Lithuanian who’s now living in Berlin and working in Volksbuhne Theater, is an example of “outsider” that has been “fecundated” the Romanian theater in the last years, making waves and agitating the spirits in the Romanian theatrical rather quite environment.
Zholdak’s performances either staged in Sibiu, or presented here in tours, as part of International Theater Festival run by Constantin Chiriac, bring a breeze of fresh air, powerful images and an input of originality wonderfully connected to the tradition of Romanian theater. Another good example for this phenomenon is Russian Yuryi Kordonskyi, a former student of Lev Dodin now living and teaching in the United States but coming to Romania once a year to give another beautiful, generally acclaimed performance. Of course another great figure also coming to Romania from time to time to give his theater directing lessons is Romanian born Andrei Serban, professor of Columbia University, who staged in 2006 the first important and extremely debated version of “Purification” by Sarah Kane and also a new version of the Seagull by Cehov. His public interventions were very taught, claiming deep crises of the Romanian theater.
The truth is that this “boat” is only swimming in the small water of its former power of expression, lingering between the great tradition of directors’ personal poetics and the need of young theater people – some of them directors who also write – to connect to the new tendencies/ realities.
Yet, there are still some “old lions” who carries on the tradition. They have completely reinventing themselves after the fall of communism in 1990. Alexandru Tocilescu came back from abroad and soon regained the status of a “master of avangarda”. His merit is that he reinvents in every performance his stage universe, fighting for a fresh view and never fearing the unknown. He likes to “play” with other arts as well, working in visual area with team partner Dragos Buhagiar, a very gifted scenographer and including elaborated forms of music in his shows: large choruses, live music, original compositions.
The other “lion” that can be mentioned at the top of the Romanian theatrical movement is Mihai Maniutiu who runs his theatrical researches especially in theaters from provinces, where actors can follow his lead without having to worry about filming or TV shows appearances like in the Capital. (It’s very difficult to make a living only on theater, even if the state is still financing a lot of the theaters opened in the Ceausescu’s regime). Maniutiu is elaborating his own receipt of performance made out of dance – his close partner is choreographer Vava Stefanescu - sometimes with Romanian traditional music, when he is not going deep into questioning personal theological beliefs. His “Jewish Trilogy”, premiered at Sibiu International Festival this year, is composed of three different pieces played in different performing spaces in the same industrial area near the town: Job’s experiment, Interviews with Primo Levi and ending with The Ecleziast – put into an absurd frame of noises made by a Matrix-like small army of people. They are all looking at and judging a sage man (Romanian leading actor Marian Ralea) exposed in a glass box where he executes a little boy, his small-size copy, the symbol of the inner child. Modern and unpredictable, going to the heart of the human tragedy, Maniutiu is one of the strong survivors of an universe of leading directors, the pride of the Romanian theater.
Their steps are followed - even if in a polemical way – by Radu Afrim, a young radical director who “executes” classics with style and discovers texts (old or new, it doesn’t matter for him) fit to his own declared obsessions: sexuality, love, illness, aging, death. Afrim’s personal poetics is the most powerful in the new generation and includes videos and photos made by him together with a special “treatment” of the physicality of actors, among who he places each time young non-professional good looking boys and girls drawing a fascinating body landscape on stage.
***
In this world of directors’ obsessions there’s almost no room for powerful playwriting. After years of elaborating metaphors and allusions (before 1989), and of fighting the directors who didn’t even want to consider staging their work (in the decade that followed) some of the Romanian playwrights gave up the dream to be on stage and just kept on publishing their plays) and few changed their writing. But there’s a huge need of storytelling in this area and young authors emerging after 2000, like those included in this book, are following this “simple” road the same way Romanian film directors do with huge international success.
Their marginal position in the Romanian National Theater Stage is forcing a minimalist approach of the performance based on new plays due to found raising problems.
Yet, there is still an example of happy colliding of directing and playwriting in the person of Gianina Carbunariu, an inventing young female director. Driven to visual arts, Carbunariu’s powerful work contributes to a reborn of the Romanian directing tradition connected to a new type of writing. Her latest show, Sado-Maso Blues Bar, based on a text by Maria Manolescu, is performed in a window opened to the city and thereby has two audiences: one inside and another one on street, because passing byes are fascinated by what happens inside. Another performance of her, mady-baby. edu, has been toured for four years now all over Europe and her plays are staged in Berlin, Paris, Wiesbaden, Munich, Leipzig, etc.
Leaning upon these “pillars” that I’ve mentioned before, connected to the world by importing talented directors – as shown before - and exporting new plays about new East-European realities, Romanian theater is looking full of hope to a future that seems to be fulfilling in all art fields at this happy moment. After the fall of the Iron Curtain, it’s the first time we can talk in Romania about cultural recovering.

foto: Life with an idiot, National Theatre Sibiu, 2007

John Turturro, convins de un român să revină la teatru

După mai bine de douăzeci de ani, John Turturro se reîntoarce pe scena de teatru graţie unui român. Celebrul actor american descoperit de regizorul Spike Lee, cu care continuă şi azi o lungă şi consistentă colaborare, şi-a început cariera pe scena unui teatru off-Broadway, dar multă vreme nu s-a mai întors la teatru. Şi-a construit o carieră în film, întărită de rolurile din Jungle Fever (1991), Barton Fink (1991), The Big Lebowski (1998), Summer of Sam (1999), She Hate Me (2004), precum şi în multe seriale de comedie, printre care şi Monk, pentru care a câştigat un premiu Emmy. Însă cel mai important premiu din cariera sa de actor – unul care, în mod bizar, în ciuda aprecierilor generale, nu a obţinut până acum nici un premiu Oscar – rămâne Premiul Obbie, câştigat tot graţie teatrului, pentru rolul din „Danny and the Deep Blue Sea” interpretat în spectacolul de la Teatrul „Eugene O’Neill” în 1983 unde l-a descoperit Spike Lee.
Regizorul Andrei Belgrader, care a părăsit România în 1978, a făcut carieră în televiziunea americană, el regizând mai multe episoade din serialul de succes Monk, dar şi din Law and Order şi Coach. El a jucat şi ca actor în mai multe filme independente, printre care Men of Respect (1991) în care juca şi Turturro. Din prietenie, dar şi din încrederea în capacitatea artistică a românului, John Turturro a acceptat să revină în teatru. Spectacolul la care lucrează cei doi se bazează pe una dintre piesele celebre ale lui Samuel Beckett, Sfârşit de partidă şi va fi produs de una dintre cele mai apreciate teatre din New York, Brooklyn Academy of Music (BAM). Seria de spectacole începe pe 25 aprilie (http://www.bam.org/events/08GAME/08GAME.aspx).
Regizorul Andrei Belgrader a emigrat în America în 1978 şi s-a stabilit la New York, continuând o carieră în teatru care se anunţa strălucită încă din România. A regizat mai multe producţii în teatre off-Broadway, printre care Aşteptându-l pe Godot, Scapin, Woyzeck, Troilus and Cressida. A lucrat şi cu teatre importante din alte oraşe americane, printre care Yale Repertory Theatre, Classic Stage Company în New York şi A.C.T. în San Francisco. Citiţi un interviu în engleză cu Andrei Belgrader la http://www.amrep.org/people/belgrader1.html.