Teatrul Naţional intră în secolul XXI cu un basm de Oscar Wilde, în variantă digital

http://www.devioushoney.net/privighetoareasitrandafirul

Un copac plin de cuvinte, o masină ce-şi schimbă culorile, o arcadă cu flori încadrând un cuplu de îndrăgostiţi, sângele curgând prin crenguţele unui arbust de trandafiri, inimi pulsând în piepturile îndrăgostiţilor.

Sunt imagini ce apar şi dispar, alcătuind un tablou în mişcare, ca o carte de colorat completată sub ochii noştri de un copil, inspirat de povestea pe care o ascultă.

Povestea e scrisă de Oscar Wilde cu mai bine de o sută de ani în urmă, iar la urechile noastre ajunge prin vocea lui Marius Manole, unul dintre cei mai activi şi mai imprevizibili tineri artişti de la noi. Pentru cine s-a obişnuit să-l vadă în roluri ce-i solicită mobilitatea fizică (Visul unei nopţi de vară), în partituri clasice, presupunând o mare capacitate de transformare (Inimă de câine), sau în spectacole mici, jucate în spaţii independente (Stă să plouă la Green Hours), va fi o surpriză să-l regăsească aici şoptind frumoase vorbe într-un microfon. Chiar şi aşa, actorul creează un personaj, prin felul în care pozează ţinând microfonul, prin teatralitatea corpului său bine lucrat, arătându-se netulburat, cu bustul gol, cu o anume plăcere de a fi privit ce ţine de dandysmul autorului cuvintelor rostite.
În afara povestitorului, basmul este ilustrat de imagini digitale, proiectate pe fundalul alcătuit din câteva siluete de case şi o maşină, profile decupate în carton, complet inerte înainte de a fi colorate de proiecţiile video. Acestea creează un univers oniric în care viaţa este injectată deopotrivă de sclipirea razelor de soare în frunze şi de dansul bizar a doi îndrăgostiţi (coregrafia Eduard Gabia) – proiecţie a visului tânărului îndrăgostit de o fată capricioasă, care nu va dansa cu el decât dacă-i aduce un trandafir roşu.
Povestea micii privighetori care decide, când îl aude pe tânăr plângând fiindcă nu are trandafirul roşu, să-şi jertfească viaţa, cântând un ultim tril cu un ghimpe înfipt în inimă, pentru ca sângele să i se scurgă în floare şi aceasta să devină roşie n-ar mai fi emoţionat, probabil, un tânăr de azi, oricât de îndrăgostit ar fi acesta. Când poţi trimite felicitări virtuale cu cele mai frumoase flori sau mici „viruşi” care să umple desktop-ul iubitei de trandafiri roşii cu un singur click, povestea aceasta melodramatică riscă să treacă pe lângă tine fără să te impresioneze prea mult. „Rama” inventată de regizoarea Carmen Lidia Vidu este însă dedicată tocmai acestei generaţii, căreia i se vorbeşte astfel pe limba ei.
Ceea ce poate nemulţumi chiar acest public al său este lipsa de forţă şi energie a acestui mixaj care ar trebui să tulbure şi să stârnească emoţie unui public cu o mai scăzută capacitate de reacţie la stimuli emoţionali, tocmai fiindcă e bombardat cu mesaje multimedia. Limbajul teatral folosit de Carmen Lidia Vidu conţine puţine elemente, ce revin sistematic, fie că e vorba de un text de Eric Bogosian (Bitter Sauce la Green Hours) or de Peca Ştefan (O staţie, jucat la Teatrul de Comedie, dar şi pe terasa Lăptăria lui Enache, teatrul Undercloud), regăsindu-se acum şi în „Privighetoarea şi trandafirul”. Spectacolele ei sunt de fapt succesiuni de scurte flash-uri vizuale, implicând colaje video, muzică, la care se adaugă personaje cu aspect de manechin – chipuri cu expresie fixă, mişcări sacadate, ţinută sofisticată, perfect pusă la punct.
Reţeta e reluată şi de data asta, la Naţional, dar spectacolului îi lipseşte o tensiune interioară care să ţină trează atenţia spectatorului, iar esenţa melodramatică a basmului lui Oscar Wilde ţâşneşte la suprafaţă netulburată, în surplus. Show-ul are însă o anume delicateţe provenind din alegerea imaginilor ( multimedia – Ioan Cocan) şi a muzicii (Logan Fisher, Yann Le Blay), precum şi din gesturile simple ale actorilor muţi (Carmen Ungureanu şi Eduard Adam sunt amândoi formaţi la şcoala lui Dan Puric şi cunosc valoarea fiecărui gest, fiind obişnuiţi să vorbească cu ele în loc de cuvinte). Autoarea nu e lipsită de un simţ poetic exprimat vizual în imagini ce stârnesc senzaţii, dar impactul asupra spectatorilor rămâne scăzut.
Totuşi, Teatrul Naţional se dovedeşte inspirat deschizând porţile şi altor tipuri de expresie teatrală decât cele ultra-tradiţionale care se găsesc în repertoriul celor trei săli ale sale. Încercările tinerilor – atât de firave la noi fiindcă nici nu sunt bine primite - sunt esenţiale pentru reoxigenarea ţesuturilor bătrâne ale acestei instituţii permanent în pericol de osificare.