Artiştii altfel

Ei sunt altfel. Asta e ceea ce-i uneşte. Aduc versurile pe scenă într-o vreme când nimănui nu-i mai trece prin cap să citească poezii, dansează pe gratis ca să strângă bani pentru copiii talentaţi, construiesc în văzul tuturor celor obişnuiţi să vadă numai ruine. Existenţa lor e un semn de sănătate a lumii spectacolului de la noi. Au început prin a fi marginali, dar se află azi în centrul scenei româneşti.

Linişte! Răzvan Mazilu dansează!
Miercuri seara Mihaela Rădulescu a dansat vals cu un puşti de zece ani, elev la Liceul de coregrafie „Floria Capsali”, pe scena Operei.
Dar ştirea nu este aceasta, o să vă miraţi. Gestul Mihaelei Rădulescu, venit în sprijinul încercării coregrafului Răzvan Mazilu de a strânge fonduri pentru Liceul „Floria Capsali” din Bucureşti, a deschis un spectacol bazat pe o selecţie a celor mai „altfel” artişti români a momentului. Au urcat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în spectacolul „Răzvan Mazilu şi invitaţii săi” Dan Puric, Ada Milea, Monica Petrică, Florin Fieroiu, Vlaicu Golcea, doamnele Valeria Seciu şi Aura Urziceanu, precum şi o invitată de peste graniţe, o prezenţă cu totul specială şi atipică, Virpi Pahkinen (Suedia). Ca „Special Guest Stars”, patru elevi ai liceului în beneficiul căruia spectatorii au plătit între 40 şi 150 RON pentru un bilet.
Nu ştiu care a fost rezultatul financiar al serii, dar rezultatul artistic a fost peste medie, iar câteva momente au spus foarte multe despre nivelul înalt de creativitate de care dau dovadă artiştii din dansul contemporan românesc. Fragmentele din spectacolele „Black Boch” (din repertoriul Teatrului Odeon) şi „Urban Kiss” (ce urmează să aibă premiera duminică, la Operetă), dar şi fragmentele din show-ul „Sell me!” al lui Răzvan Mazilu coregrafiate de Florin Fieroiu şi mai ales momentul creat şi dansat de acesta din urmă, în compania lui Vlaicu Golcea (care face muzică pe scenă, transformându-şi contrabasul într-o fiinţă vie) au dat greutate şi profunzime acestei gale. Profesionişti ai spectacolului, toţi cei invitaţi să-i fie alături lui Răzvan Mazilu, au demonstrat că atunci când scopul este nobil contează parcă mai mult ca mijloacele să-i fie pe măsură.

La Green Hours se spun versuri
Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.
E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin. Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).
La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi. La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.
Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.