Cum se face o surpriză sau dragostea în Teatro-clip

Se întâmplă uneori ca după o perioadă în care ai văzut mai multe – prea multe - spectacole care să te facă să te întrebi ” de ce teatru?” să dai întâmplător peste unul care să-ți aducă aminte din plin de ce nu se poate trăi fără aceste întâlniri denumite convențional ”teatru”.
Forma a ceea ce se întâmplă pe scenă s-a schimbat mult în ultimele decenii, discursul unor regizori s-a radicalizat în varii direcții, iar una dintre ele este non-narațiunea, refuzul linearității, respingerea poveștii ca nemaifiind necesară pentru înțelegerea unui public aflat permanent sub bombardament mediatic. Dar toate acestea nu sunt decât vorbe până când găsești pe scenă o creație care să dea teoriei dimensiunea reală a emoției pure, venită pe alte căi decât cele cu care ne-am obișnuit cei mai mulți dintre noi, dar venită totuși, ba mai mult, inundând spectatorul și luându-l pe sus ca într-o avalanșă de sentimente comparabilă cu îndrăgostirea.
Carlos J. Pessoa, creatorul companiei portugheze Teatro da Garagem, are curajul și nebunia frumoasă de a miza până la capăt pe poezie. O poezie pură, sfâșietoare, care lovește ca un cuțit, tocmai pentru că pornește de la situații banale, din viața de toate zilele și atinge o dimensiune profundă a umanității, foarte adesea uitată de noi toți în goana de toate zilele. Poemele lui Pessoa vorbesc despre dragostea neîmpărtășită, despre visul de a-l găsi pe celălalt, despre tristețea încercată atunci când îl pierzi, despre așteptare și singurătate și despre toate gesturile mici cu care își umplu timpul cei care se află în plină căutare și refuză să renunțe la ea.
Regizorul Pessoa asociază cuvintelor scrise de dramaturgul Pessoa imagini de o simplitate tulburătoare, imagini surprinzătoare care sporesc și mai mult concentrația de poezie a fiecărui moment. O femeie își așteaptă bărbatul care nu mai vine și face asta în jurul unei mese pe care a pregătit-o pentru el. Deodată întoarce un scaun cu picioarele în sus, ia cele două pahare în care turnase vin și le așază în echilibru fragil pe două dintre picioarele scaunului, dansând apoi singură în jurul mesei în rochia aleasă special pentru el. Un bărbat vorbește cu fiul său absent și, în timp ce vorbele curg, el își aprinde rând pe rând degetele de la mâini, care sfârșesc prin a arde ca niște mici torțe în bezna scenei. Un bărbat promite că nu se mai întoarce pentru că ”nici o lacrimă nu se compară cu roua dimineții în care ai plecat” și spunând asta face un gest simplu: lasă pământ să-i curgă printre degetele mâinilor întinse. O altă femeie spune cuvintele ei de dragoste unui aparat special pentru jocurile de noroc, iar o alta apare îmbrăcată în albinuță ca să vorbească despre greutatea de a traversa în fiecare zi orașul pe autostrada cu 16 benzi pentru a merge la serviciu. Când o voce din off o întreabă dacă chiar vrea să meargă la acest serviciu, pare că o nouă lume de posibilități se deschide ca un abis în fața ei, care nu s-a gândit niciodată la o eventuală alternativă.
De altfel, banalitatea ucigătoare a fiecărei zile este, de fapt, personajul principal al spectacolului conceput de Pessoa. Acea banalitate în stare să omoare și cea mai frumoasă iubire, acea rutină care îi îndepărtează pe oameni unii de alții, ba chiar de ei înșiși, care îi face să renunțe la vise, la evadări, la aventură, la emoție și să se înscrie într-un circuit previzibil, fără nici o ieșire, devenind prizonierii unei curse de șoareci.
Ultimul ”clip” din spectacol (teatru-clip este nu numai numele spectacolului, ci și conceptul lui Pessoa) are ca protagonistă o femeie în al cărei discurs poetic revine ca un leitmotiv o rugăminte adresată iubitului:”Fă-mi o surpriză! Te rog, fă-mi o surpriză!”. În timp ce ultimele cuvinte erau spuse, iar în scenă apărea un tip ce relua la megafon versurile acestui ultim poem, plafonul Teatrului Odeon, unde s-a jucat spectacolul la București, s-a deschis, făcând o adevărată surpriză celor aflați în sală. Surprizele sunt numai bune să rupă ritmul monoton al zilelor și să ne facă să vedem lumea cu alți ochi. Iar ”Teatro-clip” creat de artistul portughez a fost o astfel de surpriză.