Radu Afrim, premiat la Avignon pentru un spectacol despre Cioran

Mansarde à Paris/ Les détours Cioran",o producţie Kulturfabrik, Luxemburg, în regia lui Radu Afrim, a câştigat premiul Coup de Coeur de la Presse la festivalul Avignon Off (10 iulie-2 august)


Prima reprezentaţie cu "Mansarde à Paris/ Les détours Cioran" de Matei Vişniec, în regia lui Radu Afrim a avut loc pe 10 iulie, când s-a deschis oficial secţiunea Off Avignon 2008. Sala era plină în proporţie de peste 70 la sută, dar regizorul care umple garantat toate sălile de teatru în România, având deja fani în mai toate oraşele în care a montat, era nemulţumit de numărul de spectatori şi de promovarea făcută până atunci spectacolului jucat la Theatre du Balcon. Totuşi, să umpli o sală de teatru în timpul Festivalului de la Avignon, în secţiunea off, acolo unde anul acesta au prezentat spectacole peste 1000 de companii, nu e deloc uşor. Toţi actorii îşi petrec timpul dintre spectacole împărţind fluturaşi şi încercând să convingă oamenii să vină să-i vadă, iar rezultatul depinde întotdeauna de mai mulţi factori – concurenţa din secţiunea „in”, ora la care se joacă spectacolul, până şi starea vremii.
În acest context, producţia Kulturfabrik din Luxemburg, realizată în cadrul programului „Belles Roumanie” la care a contirbuit şi ICR Bucureşti, a reuşit însă în zilele următoare să strângă nu numai public, ci şi aprecierile presei de specialitate. Aşa încât, după 13 reprezentaţii, spectacolul a fost desemnat miercuri, 23 iulie, cel mai bun din secţiunea off 2008 şi a primit premiul Coup de Coeur de la Presse, aprecierile jurnaliştilor francezi adresându-se în primul rând regiei şi interpretului principal, Constantin Cojocaru, care joacă în limba franceză rolul lui Cioran, personajul piesei scrise de Matei Vişniec.
Este impresionant felul în care reuşeşte acest actor să se „mute” în altă limbă, transformându-se într-un personaj care, eliberat de propria memorie (autorul scrie despre ultima parte din viaţa lui Cioran, când era deja bolnav de Alzheimer) îşi revizitează amintirile confuze, neîncetând să fie uimit de întâlniri şi întâmplări. E uimitoare starea de bine pe care o dă spectacolul, ţinînd cont de subiectul piesei lui Vişnice, iar acesta este în primul rând meritul regiei, care creează tablouri magice, colorate (video Wonderboy) şi vine cu idei total neaşteptate în tratarea anumitor scene – cum e lecţia de filosofie ce are loc în ritm de exerciţii aerobic, conduse de un profesor seminud, dotat cu nişte căşti de DJ. Prospeţimea spectacolului şi umorul special marca Afrim, care vine tocmai din surprizele pregătite de regizor pentru un public ale cărui aşteptări false sunt complet date peste cap, au făcut din „Mansardă la Paris” un spectacol cuceritor pentru spectatorii bine antrenaţi care se întâlnesc în fiecare an la Avignon. Nu mai puţin, actorii aleşi de Radu Afrim – provenind din Franţa, Luxemburg şi România - au reuşit să se integreze universului special creat de acest regizor care va fi în curând şi mai bine cunoscut publicului francez. În publicaţiile de specialitate apărute la Avignon pe perioada festivalului existau deja reclamele pentru stagiunea 2008-2009 a Teatrului Odeon din Paris, acolo unde numele lui Radu Afrim (invitat să prezinte spectacolul „Povestiri din nebunia noastră de toate zilele” de Peter Zadek, creat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ) apare alături de cel al unor creatori precum Thomas Ostermeier sau Eimuntus Nekrosius. Drumul lui Radu Afrim spre scena franceză e deschis.

foto Cristina Modreanu: afis pe strazile din Avignon

Afrimiada sau privire asupra marginalului

Mansarda la Paris..de Matei Visniec in regia lui Radu Afrim (foto) - o productie Kulturfabrik, Luxemburg - este prezentat cu succes in Avignon off chiar in aceste zile.


După ce a atras atenția asupra lui prin curajoasa ”tranșare” a unor clasici turnați în forme acut contemporane, Radu Afrim s-a oprit tot mai des asupra unor texte scrise recent, provenind din culturi diferite, dar care par în spectacolele lui privite printr-o lentilă comună. Fie că e vorba despre bolnavii dintr-un spital interbelic, ca în Inimi cicatrizate după Max Blecher (Teatrul Dramatic Constanța), fie despre rușii dintr-un cartier sărac din Plastilină de Vasili Sigarev (Teatrul ”Toma Caragiu” Ploiești), fie despre italienii trăind într-un colț uitat de lume din Boala familiei M de Fausto Paravidino (Teatrul Național Timișoara), fie că sunt oameni pierduți în jungla urbană și căutând stângaci să se regăsească, precum aceia din And Bjorg, of course, a norvegianului Thorvaldur Thorsteinsson (Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești), fie că sunt tineri ce nu-și găsesc drumul, ca în piesa suedezei Sofia Freden, De mână (Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe) – acești inși intrați sub lupa lui Afrim devin expresia marginalului din care el pare să facă studiu de caz.
Eroii neștiuți ai traiului de pe o zi pe alta, ființe lipsite de strălucire aparentă, dar înmagazinând o uriașă poezie ce transpare în gesturile lor caraghios avântate, în ezitările lor înduioșătoare, în neputința lor dureroasă. Afrim are câțiva actori-fetiș (Constantin Cojocaru, Alin Teglaș, Clara Flores), dar îi seduce pe mai toți aceia cu care lucrează - și lucrează la multe teatre din țară, fiindcă un spectacol Afrim e o garanție a succesului de public. Se asociază cu scenografi capabili să redea poezia ascunsă a vieții obișnuite în costumele și decorurile lor, uneori combinate cu adevărate eseuri video (Wonderboy în E doar sfârșitul lumii de Jean Luc Lagarce la Odeon), alteori punând în valoare spațiul de joc incorporând o poezie proprie (cum face Velica Panduru în Boala familiei M la Teatrul Național din Timișoara). Dă o mare atenție universului vizual și sonor al spectacolelor sale, spre deosebire de mulți dintre regizorii de la noi care cred că textul, mai ales cel contemporan, vorbește de la sine. Se poate, dar felul în care toate acestea sunt transcrise în scenă de regizor, le face să-i aparțină, să fie incluse într-un univers recognoscibil, în cazul de față un univers dens și plin de o poezie deloc lipsită de umor, un univers vizual ce se impregnează în memoria spectatorului, un univers populat de ființe capabile să reamintească până și celui mai cinic dintre demnii cetățeni ai lumii de azi ce înseamnă emoția. Spectacolele lui Radu Afrim par să se înscrie într-un fel de campanie pentru redescoperirea unei umanități pierdute, campanie ce s-ar putea numi simplu ”Afrimiada”.

articol aparut in Suplimentul de cultura editat de Polirom

de vazut video din Mansarda..la http://blog.360.yahoo.com/blog-MIdGxyojeqIlh5nUYJSArQFo

Istoria care trece pe lîngă noi

Tocmai m-am întors dintr-o „vizită de documentare” în Polonia (da, ştiu, la noi nu există aşa ceva, sau e doar o formulă pentru vacanţe pe gratis, dar aici a fost pe bune). Institutul Polonez din Bucureşti a plătit pentru ca un grup de cinci oameni de teatru români să se deplaseze la Varşovia şi Poznan ca să vadă teatru, să întâlnească oameni, să cunoască viaţa artistică poloneză. Ne-am întâlnit în fiecare zi cu directori de teatre, ziarişti, actori, regizori, dansatori, am aflat despre cât de active sunt instituţii inexistente la noi, despre ce rezultate dau proiecte la care noi nu ne-am gândit niciodată, despre cât curaj au artiştii lor în materie de experimente, concept ţinut la noi cu precauţie la distanţă.
Dar mai ales am aflat cât de implicaţi sunt polonezii în viaţa cetăţii lor. Poate că li se trage din vremea ocupaţiei ruseşti, când nu aveau voie să-şi vorbească limba decât la teatru şi la biserică, poate din vremea legii dreptului marţial (anii ’80), când teatrele s-au închis, iar actorii jucau în biserici în faţa a sute de oameni, strânşi acolo pentru a fi împreună. Cert este că acum, când nu mai sunt ameninţaţi, când sunt liberi şi recunoscuţi ca naţiune europeană, polonezii sunt în continuare extrem de prezenţi şi de atenţi la lume.
Când unul dintre actorii unei companii ne-a întrebat cum e posibil ca CNA-ul românesc să ceară „echilibrarea” ştirilor rele cu cele bune – ştire apărută în timp ce noi ne aflam acolo - am înţeles cum de a rămas teatrul un factor de influenţă în opinia publică poloneză. Mereu informaţi cu tot ce se întâmplă, mereu gata să protesteze dacă autorităţile se află în eroare, mereu pregătiţi să dea replici artistice la întâmplări din realitate care merită comentate, artiştii sunt adevăraţi eroi sociali în Polonia, determinând sau măcar sprijinind multe dintre schimbările necesare.
De altfel, nu numai poziţia teatrului este atipică aici, ci şi aceea a presei, care nu cunoaşte declinul înregistrat la scară mondială. Polonezii vor să ştie, vor să comenteze, cumpără ziarele ştiind că fac un gest social (şi nu se mulţumesc să le citească doar pe internet) şi reacţionează la ceea ce citesc în ele.
Aşa cum nu e bine să ţi se împlinească toate dorinţele deodată – fiindcă nu există derută mai mare decât să nu-ţi mai doreşti nimic – s-ar putea spune că nu e bine nici să vizitezi o ţară în care totul e aşa cum ţi-ai dori să fie (dar nu este) în ţara ta. La început încântarea creşte, cu fiecare loc pe care îl vezi, cu fiecare om întâlnit, cu descoperirea fiecărei soluţii de organizare sau de bună funcţionare a unei instituţii, iar mai apoi, treptat, se instalează deprimarea: dar noi de ce nu...? cum se face că la noi nu...?
Poate pentru că ei sunt hotărâţi să nu lase istoria să treacă pe lângă ei, în timp ce noi stăm şi ne uităm liniştiţi la ea.