Istoria care trece pe lîngă noi

Tocmai m-am întors dintr-o „vizită de documentare” în Polonia (da, ştiu, la noi nu există aşa ceva, sau e doar o formulă pentru vacanţe pe gratis, dar aici a fost pe bune). Institutul Polonez din Bucureşti a plătit pentru ca un grup de cinci oameni de teatru români să se deplaseze la Varşovia şi Poznan ca să vadă teatru, să întâlnească oameni, să cunoască viaţa artistică poloneză. Ne-am întâlnit în fiecare zi cu directori de teatre, ziarişti, actori, regizori, dansatori, am aflat despre cât de active sunt instituţii inexistente la noi, despre ce rezultate dau proiecte la care noi nu ne-am gândit niciodată, despre cât curaj au artiştii lor în materie de experimente, concept ţinut la noi cu precauţie la distanţă.
Dar mai ales am aflat cât de implicaţi sunt polonezii în viaţa cetăţii lor. Poate că li se trage din vremea ocupaţiei ruseşti, când nu aveau voie să-şi vorbească limba decât la teatru şi la biserică, poate din vremea legii dreptului marţial (anii ’80), când teatrele s-au închis, iar actorii jucau în biserici în faţa a sute de oameni, strânşi acolo pentru a fi împreună. Cert este că acum, când nu mai sunt ameninţaţi, când sunt liberi şi recunoscuţi ca naţiune europeană, polonezii sunt în continuare extrem de prezenţi şi de atenţi la lume.
Când unul dintre actorii unei companii ne-a întrebat cum e posibil ca CNA-ul românesc să ceară „echilibrarea” ştirilor rele cu cele bune – ştire apărută în timp ce noi ne aflam acolo - am înţeles cum de a rămas teatrul un factor de influenţă în opinia publică poloneză. Mereu informaţi cu tot ce se întâmplă, mereu gata să protesteze dacă autorităţile se află în eroare, mereu pregătiţi să dea replici artistice la întâmplări din realitate care merită comentate, artiştii sunt adevăraţi eroi sociali în Polonia, determinând sau măcar sprijinind multe dintre schimbările necesare.
De altfel, nu numai poziţia teatrului este atipică aici, ci şi aceea a presei, care nu cunoaşte declinul înregistrat la scară mondială. Polonezii vor să ştie, vor să comenteze, cumpără ziarele ştiind că fac un gest social (şi nu se mulţumesc să le citească doar pe internet) şi reacţionează la ceea ce citesc în ele.
Aşa cum nu e bine să ţi se împlinească toate dorinţele deodată – fiindcă nu există derută mai mare decât să nu-ţi mai doreşti nimic – s-ar putea spune că nu e bine nici să vizitezi o ţară în care totul e aşa cum ţi-ai dori să fie (dar nu este) în ţara ta. La început încântarea creşte, cu fiecare loc pe care îl vezi, cu fiecare om întâlnit, cu descoperirea fiecărei soluţii de organizare sau de bună funcţionare a unei instituţii, iar mai apoi, treptat, se instalează deprimarea: dar noi de ce nu...? cum se face că la noi nu...?
Poate pentru că ei sunt hotărâţi să nu lase istoria să treacă pe lângă ei, în timp ce noi stăm şi ne uităm liniştiţi la ea.