Mansarda la Paris..de Matei Visniec in regia lui Radu Afrim (foto) - o productie Kulturfabrik, Luxemburg - este prezentat cu succes in Avignon off chiar in aceste zile.
După ce a atras atenția asupra lui prin curajoasa ”tranșare” a unor clasici turnați în forme acut contemporane, Radu Afrim s-a oprit tot mai des asupra unor texte scrise recent, provenind din culturi diferite, dar care par în spectacolele lui privite printr-o lentilă comună. Fie că e vorba despre bolnavii dintr-un spital interbelic, ca în Inimi cicatrizate după Max Blecher (Teatrul Dramatic Constanța), fie despre rușii dintr-un cartier sărac din Plastilină de Vasili Sigarev (Teatrul ”Toma Caragiu” Ploiești), fie despre italienii trăind într-un colț uitat de lume din Boala familiei M de Fausto Paravidino (Teatrul Național Timișoara), fie că sunt oameni pierduți în jungla urbană și căutând stângaci să se regăsească, precum aceia din And Bjorg, of course, a norvegianului Thorvaldur Thorsteinsson (Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploiești), fie că sunt tineri ce nu-și găsesc drumul, ca în piesa suedezei Sofia Freden, De mână (Teatrul ”Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe) – acești inși intrați sub lupa lui Afrim devin expresia marginalului din care el pare să facă studiu de caz.
Eroii neștiuți ai traiului de pe o zi pe alta, ființe lipsite de strălucire aparentă, dar înmagazinând o uriașă poezie ce transpare în gesturile lor caraghios avântate, în ezitările lor înduioșătoare, în neputința lor dureroasă. Afrim are câțiva actori-fetiș (Constantin Cojocaru, Alin Teglaș, Clara Flores), dar îi seduce pe mai toți aceia cu care lucrează - și lucrează la multe teatre din țară, fiindcă un spectacol Afrim e o garanție a succesului de public. Se asociază cu scenografi capabili să redea poezia ascunsă a vieții obișnuite în costumele și decorurile lor, uneori combinate cu adevărate eseuri video (Wonderboy în E doar sfârșitul lumii de Jean Luc Lagarce la Odeon), alteori punând în valoare spațiul de joc incorporând o poezie proprie (cum face Velica Panduru în Boala familiei M la Teatrul Național din Timișoara). Dă o mare atenție universului vizual și sonor al spectacolelor sale, spre deosebire de mulți dintre regizorii de la noi care cred că textul, mai ales cel contemporan, vorbește de la sine. Se poate, dar felul în care toate acestea sunt transcrise în scenă de regizor, le face să-i aparțină, să fie incluse într-un univers recognoscibil, în cazul de față un univers dens și plin de o poezie deloc lipsită de umor, un univers vizual ce se impregnează în memoria spectatorului, un univers populat de ființe capabile să reamintească până și celui mai cinic dintre demnii cetățeni ai lumii de azi ce înseamnă emoția. Spectacolele lui Radu Afrim par să se înscrie într-un fel de campanie pentru redescoperirea unei umanități pierdute, campanie ce s-ar putea numi simplu ”Afrimiada”.
articol aparut in Suplimentul de cultura editat de Polirom
de vazut video din Mansarda..la http://blog.360.yahoo.com/blog-MIdGxyojeqIlh5nUYJSArQFo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu