Faceți căutări pe acest blog

joi, 26 februarie 2009

Cum sa-ti salvezi ziarul?




Din cand in cand, criticul de teatru isi aminteste de componenta de jurnalist cultural - mai ales cand constata ca nici un ziar din Romania nu mai are in paginile sale o rubrica constanta de cronica teatrala - si se intreaba care este/daca mai este viitorul ziarelor? e motivul pentru care recomand calduros tuturor (in special managerilor de presa, redactorilor-sefi si nu in ultimul rand proprietarilor de asemenea intreprinderi din ce in ce mai putin producatoare de profit) dosarul din ultimul numar al revistei Time, un grupaj despre starea actuala a presei scrise din lume, sub titlul "Cum sa-ti salvezi ziarul?"
Chiar daca atrage atentia asupra problemelor generate de gratuitatea editiilor on-line, articolul se gaseste si in mediul virtual, la adresa:
http://www.time.com/time/business/article/0,8599,1877191,00.html?iid=sphere-inline-bottom

luni, 23 februarie 2009

"Molto gran impressione" la TNB – un trecut care nu spune nimic


"Molto gran impressione" la TNB – un trecut care nu spune nimic
Revizitarea trecutului e un exercitiu pe care modernii si postmodernii l-au facut dintotdeauna, cu rezultate uneori remarcabile. Motivat in sine, exercitiul devine futil atunci cand "vizita" e numai una de circumstanta, facuta fiindca "da bine" sa scoti trecutul din sertar sau, si mai rau, doar pentru ca un teatru are in programul sau un proiect in acest sens – fie el si Teatrul National din Bucuresti.

citeste articolul la: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cronica-de-teatru-molto-gran-impressione-la-tnb-un-trecut-care-nu-spune-nimic-3959753/

joi, 19 februarie 2009

Dan Puric – un ”spărgător profesionist” de limbaje teatrale



O sală plină l-a aplaudat și i-a cântat la mulți ani saptamana trecuta, de ziua lui. Unii au stat în picioare mai bine de două ore ca să participe la ”mărturisirea” publică făcută de sărbătorit. Dacă mâine ar înființa vreun cult, Dan Puric ar avea imediat, cu siguranță, sute dacă nu mii de adepți. De ce? Pentru că oamenii au nevoie să creadă în ceva, au nevoie să li se povestească lucruri frumoase, să întâlnească oameni buni, să trăiască sentimente înălțătoare și să experimenteze emoția, în cel mai adânc și adevărat sens al ei. Simplitatea unei povești și umorul cu care o spui poate să-i cucerească imediat. Iar Dan Puric, un actor inteligent și intuitiv, a înțeles cât de puternică este forța pe care o poate avea ”povestașul” și a construit un anume fel al său de a spune povestea plecând tocmai de la acest adevăr.
Publicul care a umplut sala Rapsodia de pe Lipscani la spectacolul creat special pentru aniversarea a 50 de ani ai actorului și 10 ani de existență a Companiei Passe-Partout pe care el a înființat-o, era unul extrem de divers: de la spectatori obișnuiți de teatru, critici, colegi actori și regizori, până la sfinți părinți, călugărițe, pensionare fericite că l-au urmărit pe actor la TV și acum îl văd în carne și oase. Dar acest amestec era expresia unui adevăr: acela că tipul de teatru fără cuvinte pe care îl face Dan Puric – dar și, nu mai puțin, cele două cărți scrise de el recent, cărți ce au înregistrat un record de vânzări – au găsit calea directă spre inima spectatorului, indiferent din ce clasă socială provine el sau ce nivel intelectual are. Cum spune chiar Puric, ”arta e ca o pâine, unii pot mănânca doar coaja, alții mănâncă și miezul, dar pe toți îi hrănește măcar un pic”.
Pe lângă spectacol, alcătuit dintr-un schetch imitând un talk-show TV, proiecția unui film cu fragmente din spectacole, turnee, interviuri ale lui Puric și ale companiei, dar și, mai ales, dintr-un ”duel” pantomimic între componenții vechii trupe Dan Puric și actualii colaboratori ai actorului, seara aniversară a conținut și lansarea unui album ce face istoria Companiei Passe-Partout în imagini. Ceva din esența fiecărui spectacol pe care Dan Puric și-a pus amprenta în ultimii zece ani se păstrează în fotografii sau în citatele alese și prezervă memoria unui fenomen teatral distinct în peisajul de gen de după 1990. Cum spunea personajul din talk-show-ul TV încercând să-l definească pe Dan Puric, e vorba aici despre ”un spărgător profesionist de limbaje teatrale”.


http://www.youtube.com/watch?v=PSCYVv1z4TA&feature=related

joi, 12 februarie 2009

Nimic nou despre Hamlet



O să mă întrebați – ei, și ce mai poți să spui nou despre ”Hamlet” după ce a fost trecut prin atâtea filtre de interpretare, după ce a fost montat în atâtea feluri și pe atâtea scene, înăuntrul teatrului și afară din el,”transcris” în filme sau rescris în nimeni nu mai știe câte moduri? Dar întrebarea adevărată este – de ce să mai montezi ”Hamlet” dacă n-ai nimic nou de spus cu el? Dar nu e singura întrebare cu care am plecat de la Teatrul Metropolis după ce am văzut spectacolul ”Hamlet” de W. Shakespeare în regia lui Bocsadi Lazslo.

Citeste cronica in numarul de maine, 13 februarie al Ziarului de duminica la www.zf.ro, rubrica Ziarul de duminica.

luni, 9 februarie 2009

Regizorul Alvis Hermanis a cucerit Moscova



Cea mai simplă cale: să le spui oamenilor poveşti despre ei înşişi. Cea mai simplă şi cea mai complicată în acelaşi timp, fiindcă e greu să te creadă, dat fiind că subiectul le este atât de cunoscut. De aceea Alvis Hermanis – unul dintre cei mai premiaţi regizori europeni în ultimii ani, cunoscut românilor prin cele două spectacole jucate la Bucureşti, Long Life/Viaţă lungă şi Sound of Silence/Sunetul tăcerii – şi-a continuat cercetarea de tip antropologic şi a dat publicului din Moscova o serie de poveşti cât se poate de autentice. Plecând de la povestirile scurte ale lui Vasili Şuşkin, personalitate a vieţii culturale ruseşti – actor, scriitor, regizor – Hermanis a iniţiat o adevărată descindere în locurile de unde proveneau personajele poveştilor şi unde se petrecea acţiunea acestor, adică în satul siberian Srostki, locul unde s-a nascut Vasili Şuşkin. Actorii si echipa spectacolului au locuit in sat, i-au cunoscut pe sateni si felul lor de viata, au facut fotografii care fac parte acum din spectacol.
Spectacolul rezultat, o co-producţie a Teatrului Naţiunilor din Moscova cu Festivalul Wiener Festwochen şi Theaterformen (Hanovra), este deja în topul preferinţelor spectatorilor moscoviţi şi face parte din Showcase-ul organizat în cadrul Festivalului „Golden Mask” care va avea loc în luna aprilie.

Despre Vasili Şuşkin (1929-1974): „Personalitate proeminentă a decadelor 60-70 în cultura rusă. Strigătul său pornit din inimă într-una dintre povestiri – „Ce se întâmplă cu noi?” reverberează de-a lungul ultimelor decade ale Uniunii Sovietice şi până departe în cultura rusească Post-sovietică.”

foto: Alvis Hermanis la Strotski

Independenții din teatru – cei mai activi pe timp de criză



Criză sau nu, teatrele independente încep anul mai bine decât instituțiile de stat, blocate în stadiul de proiect de lipsa unui buget național, prin urmare și de buget propriu, de schimbarea legii pe baza căreia se face salarizarea în instituțiile de spectacol și de spectrul schimbării de directori – fiindcă atunci când funcțiile din ministere și administrația publică se dovedesc insuficiente pentru a hrăni toată trupa de sprijinitori politici, se trece și la fotoliile mai modeste, cum ar fi acelea de directori de teatru, operă, balet etc.
Așa se face că până se pune țara pe roate și se împart toate funcțiile care au mai rămas de împărţit – să sperăm că înainte să dea colțul ierbii – principala activitatea teatrală, cel puțin în București, este aceea a teatrelor independente. N-au ele mulți bani, dar ideile, talentul, creativitatea nu costă mare lucru. Și nici nu sunt periclitate de schimbările de guvern. Cum ar zice un personaj al unuia dintre spectacolele despre care vreau să vă vorbesc: ”Jos sistemul!!!”
G.O.D. coboară în aceste zile pe Calea Victorie La Teatrul Luni de la Green Hours, sub forma unui spectacol după texte de Eric Bogosian semnat de Marcel Țop şi avându-l în centrul său pe actorul Toma Dănilă pe care îl ştiţi probabil din telenovele. Aici e altfel, dar merită întâlnit. Tot la Teatrul Luni nu rataţi Concreţii după Vladimir Sorokin, în regia lui Alex Mihăescu. Poate vreţi să ştiţi cum veţi arăta şi cum veţi vorbi într-un viitor nu prea greu de prevăzut. Şi, mai ales, faceţi-vă timp să treceţi pe strada Mântuleasa colţ cu Calea Călăraşi. Teatrul Arca din podul clubului La Scena e din nou activ şi tocmai a avut o premieră: Hipioţi şi bolşevici de Amiel Gladstone în regia recent absolventului Felix Crainicu. Dragoste, dezamăgiri şi speranţe în timpul scurtului răgaz de fericire pe care l-a avut omenirea - mişcarea hippie: un spectacol bine făcut şi bine jucat.


G.O.D. - actorul sau regizorul?
Veteranul teatrelor independente – Teatrul Luni de la Green Hours – programează la acest început de an două spectacole ce au avut premiera toamna trecută, dar au fost până acum nedrept de rar jucate. Actorii sunt implicați și în alte proiecte, unii lucrează și în teatrele de stat, așa încât producțiilor din spațiul independent le vine rândul mai greu. Merită totuși să le urmăriți. G.O.D. un spectacol de Marcel Țop după texte de Eric Bogosian este, de fapt, un amplu monolog susținut fără ezitare de unul dintre cei mai interesanți actori ai generației noi – Toma Dănilă. Din păcate, de la rolul de absolvire la studioul Casandra în regia Anei Mărgineanu, Toma Dănilă a revenit destul de rar în teatru și nu întotdeauna cu roluri relevante (cea mai recentă producție în care face o pereche remarcabilă cu Tudor Aaron Istodor fiind tot o producție Teatrul Luni – Deformații), concentrându-se mai mult asupra rolurilor din telenovele care l-au făcut cunoscut unui public foarte larg.
Chiar dacă la Green Hours nu încap nici o sută de oameni, actori de toate vârstele urcă pe această mică scenă ce încă rezistă ca un nucleu al ”off-off-Broadway-ului” românesc, dacă prin ”Broadway” înțelegem zona teatrală subvenționată. În G.O.D. se văd foarte bine doi oameni talentați, însă talentul lor dă rezultate diferite: dacă actorul se concentrează și desenează personaje extrem de diferite cu aceeași autenticitate, foarte aproape fiind uneori de performanța lui Florin Piersic jr. „Cu Sex, Drugs & Rock’n Roll” (o producție care a dus cu câţiva ani în urmă Teatrul Luni la Premiile Uniter, ”reduta” mainstream-ului românesc), regizorul este cel care aruncă în aer spectacolul debordând de idei pe care însă nu reușește să le pună în ordine. Marcel Țop e o figură aparte a generației sale – dispune de o energie uriașă, convinge performeri dintre cei mai diferiți să i se alăture și, mai ales, nu se mulțumește să meargă pe căi bătute. Dar de data aceasta excesul său de manifestare – o ploaie de proiecții video, muzici peste muzici și un personaj înregistrat pe video (jucat de Marius Bodochi) care mai mult încurcă decât ajută la punerea în valoare a textului sau a interpretului – te face să te întrebi oare cum ar fi dacă toat această agitație ar dispărea ca prin farmec? Mai ales că actorul, atunci când reușește să rămână singur cu publicul său, îl captivează și îl ține în mână (sau de mână).
Bungee-jumping în ficțiune
Și fiindcă tot este Teatrul Luni un loc deschis experimentului, un alt tânăr cu o incitantă viziune asupra a ceea ce ar trebui să însemne teatru azi a montat aici un text numit Concreții după Vladimiri Sorokin (da, o să spuneți după Deformații vin Concreții... dar poate că e felul acestei generații de a spune că se întâmplă ceva în neregulă cu oamenii din epoca asta). Concreții lui Alex Mihăescu par coborâți dintr-un film SF sau dintr-un desen animat manga. Sunt trei – două fete și un băiat – dar nu aparțin acestei lumi, ci poate unei versiuni viitoare a ei, un upload robotizat care i-a dotat cu un limbaj codat, un outfit avangardist și trăiri de neînțeles pentru cei de azi. Dar mai e oare atât de mult până când creațiile de pe podiumurile de modă vor ajunge în dulapurile noastre, până când comunicarea o sa devină cifrată de atâta combinare între termenii recognoscibili la scară planetară și limbile noastre ”mici” sau până când o să ne mai intereseze cărțile numai dacă putem să ne amestecăm în poveștile lor? Parabola propusă de Sorokin și dramatizată de Alex Mihăescu ne arată ceea ce am putea deveni, fără nici o intenție moralizatoare – se poate foarte bine să trăiești cele mai palpitante ”trip-uri” intrând în carnea ficțiunii, plonjând în acțiunea cărților ca și cum ai face bungee-jumping. Dar partea și mai interesantă decât propunerea adusă de text este stilul de joc elaborat de regizor împreună cu interpreții Andreea Bibiri, Katia Pascariu, Marius Damian (am înțeles că Andreea Bibiri a fost schimbată între timp, dar nu știu să vă spun cât a câștigat sau pierdut spectacolul din acestă cauză) – o sumă de ticuri verbale și mișcări robotizate care îi transformă cu adevărat pe cei trei în reprezentanții unei specii diferite de cea umană. Sau în expresia evoluată/ involuată? a acesteia. Partea mai puțin bună este că acest neobișnuit stil de joc pretinde concentrare deplină și constantă, ceea ce nu e ușor de atins nici măcar de către cei trei tineri actori foarte buni pe care i-am văzut eu în spectacol.
Debut strălucit la Arca
Teatrul Arca din podul clubului La Scena a revenit în peisajul independent toamna trecută, dar cu premiera de săptămâna aceasta și-a câștigat din nou locul pierdut pe harta destinațiilor off din Capitală. Spectacolul cu piesa Hipioţi și bolșevici scrisă de dramaturgul canadian Amiel Gladstone este pur și simplu ceea ce se cheamă ”un debut strălucit”, el legându-se de numele lui Felix Crainicu, care absolvă cu această producție primii trei ani de școală. Într-o lume normală n-ar mai fi nevoie să continue, ci ar intra direct ”în producție”. Pentru că, deși debutant, tânărul regizor a parcurs cu succes toate etapele ”muncii de regizor”, adică a ales un text foarte bine scris, cu o temă ce garantează empatia publicului de toate vârstele – o poveste de dragoste în timpul mișcării hippie – a alcătuit o distribuție potrivită, a impregnat spațiul de joc cu atmosfera epocii respective, i-a condus convingător pe actori și a construit excelent mai toate momentele spectacolului. Nu e ușor să vorbești atât de limpede despre alegeri de viață, despre cum e bine să trăiești și cum să fii tu însuți, evitând o lume și o existență planificată (laitmotivul spectacolului fiind ”cum poți să-l faci pe Dumnezeu să râdă? povestește-i planurile tale”). Dar Felix Crainicu reușește să pună corect și accentele dramatice și pe cele comice, semnând un spectacol conectat la contemporaneitate, echilibrat, mișcător și pe alocuri jucat chiar excepțional – mai ales în unele scene dintre Star (o așteptată, excelentă, revenire face actrița Ela Ionescu, pe care teatrele ar trebui să se bată) și Jeff (Lari Giorgescu).
Menţiune: folosesc toate cuvintele mari de mai sus fără rezerve, mai ales că nu prea a fost nevoie de ele în ultimul timp pentru a descrie spectacolele de teatru de la noi.