Independenții din teatru – cei mai activi pe timp de criză

Criză sau nu, teatrele independente încep anul mai bine decât instituțiile de stat, blocate în stadiul de proiect de lipsa unui buget național, prin urmare și de buget propriu, de schimbarea legii pe baza căreia se face salarizarea în instituțiile de spectacol și de spectrul schimbării de directori – fiindcă atunci când funcțiile din ministere și administrația publică se dovedesc insuficiente pentru a hrăni toată trupa de sprijinitori politici, se trece și la fotoliile mai modeste, cum ar fi acelea de directori de teatru, operă, balet etc.
Așa se face că până se pune țara pe roate și se împart toate funcțiile care au mai rămas de împărţit – să sperăm că înainte să dea colțul ierbii – principala activitatea teatrală, cel puțin în București, este aceea a teatrelor independente. N-au ele mulți bani, dar ideile, talentul, creativitatea nu costă mare lucru. Și nici nu sunt periclitate de schimbările de guvern. Cum ar zice un personaj al unuia dintre spectacolele despre care vreau să vă vorbesc: ”Jos sistemul!!!”
G.O.D. coboară în aceste zile pe Calea Victorie La Teatrul Luni de la Green Hours, sub forma unui spectacol după texte de Eric Bogosian semnat de Marcel Țop şi avându-l în centrul său pe actorul Toma Dănilă pe care îl ştiţi probabil din telenovele. Aici e altfel, dar merită întâlnit. Tot la Teatrul Luni nu rataţi Concreţii după Vladimir Sorokin, în regia lui Alex Mihăescu. Poate vreţi să ştiţi cum veţi arăta şi cum veţi vorbi într-un viitor nu prea greu de prevăzut. Şi, mai ales, faceţi-vă timp să treceţi pe strada Mântuleasa colţ cu Calea Călăraşi. Teatrul Arca din podul clubului La Scena e din nou activ şi tocmai a avut o premieră: Hipioţi şi bolşevici de Amiel Gladstone în regia recent absolventului Felix Crainicu. Dragoste, dezamăgiri şi speranţe în timpul scurtului răgaz de fericire pe care l-a avut omenirea - mişcarea hippie: un spectacol bine făcut şi bine jucat.


G.O.D. - actorul sau regizorul?
Veteranul teatrelor independente – Teatrul Luni de la Green Hours – programează la acest început de an două spectacole ce au avut premiera toamna trecută, dar au fost până acum nedrept de rar jucate. Actorii sunt implicați și în alte proiecte, unii lucrează și în teatrele de stat, așa încât producțiilor din spațiul independent le vine rândul mai greu. Merită totuși să le urmăriți. G.O.D. un spectacol de Marcel Țop după texte de Eric Bogosian este, de fapt, un amplu monolog susținut fără ezitare de unul dintre cei mai interesanți actori ai generației noi – Toma Dănilă. Din păcate, de la rolul de absolvire la studioul Casandra în regia Anei Mărgineanu, Toma Dănilă a revenit destul de rar în teatru și nu întotdeauna cu roluri relevante (cea mai recentă producție în care face o pereche remarcabilă cu Tudor Aaron Istodor fiind tot o producție Teatrul Luni – Deformații), concentrându-se mai mult asupra rolurilor din telenovele care l-au făcut cunoscut unui public foarte larg.
Chiar dacă la Green Hours nu încap nici o sută de oameni, actori de toate vârstele urcă pe această mică scenă ce încă rezistă ca un nucleu al ”off-off-Broadway-ului” românesc, dacă prin ”Broadway” înțelegem zona teatrală subvenționată. În G.O.D. se văd foarte bine doi oameni talentați, însă talentul lor dă rezultate diferite: dacă actorul se concentrează și desenează personaje extrem de diferite cu aceeași autenticitate, foarte aproape fiind uneori de performanța lui Florin Piersic jr. „Cu Sex, Drugs & Rock’n Roll” (o producție care a dus cu câţiva ani în urmă Teatrul Luni la Premiile Uniter, ”reduta” mainstream-ului românesc), regizorul este cel care aruncă în aer spectacolul debordând de idei pe care însă nu reușește să le pună în ordine. Marcel Țop e o figură aparte a generației sale – dispune de o energie uriașă, convinge performeri dintre cei mai diferiți să i se alăture și, mai ales, nu se mulțumește să meargă pe căi bătute. Dar de data aceasta excesul său de manifestare – o ploaie de proiecții video, muzici peste muzici și un personaj înregistrat pe video (jucat de Marius Bodochi) care mai mult încurcă decât ajută la punerea în valoare a textului sau a interpretului – te face să te întrebi oare cum ar fi dacă toat această agitație ar dispărea ca prin farmec? Mai ales că actorul, atunci când reușește să rămână singur cu publicul său, îl captivează și îl ține în mână (sau de mână).
Bungee-jumping în ficțiune
Și fiindcă tot este Teatrul Luni un loc deschis experimentului, un alt tânăr cu o incitantă viziune asupra a ceea ce ar trebui să însemne teatru azi a montat aici un text numit Concreții după Vladimiri Sorokin (da, o să spuneți după Deformații vin Concreții... dar poate că e felul acestei generații de a spune că se întâmplă ceva în neregulă cu oamenii din epoca asta). Concreții lui Alex Mihăescu par coborâți dintr-un film SF sau dintr-un desen animat manga. Sunt trei – două fete și un băiat – dar nu aparțin acestei lumi, ci poate unei versiuni viitoare a ei, un upload robotizat care i-a dotat cu un limbaj codat, un outfit avangardist și trăiri de neînțeles pentru cei de azi. Dar mai e oare atât de mult până când creațiile de pe podiumurile de modă vor ajunge în dulapurile noastre, până când comunicarea o sa devină cifrată de atâta combinare între termenii recognoscibili la scară planetară și limbile noastre ”mici” sau până când o să ne mai intereseze cărțile numai dacă putem să ne amestecăm în poveștile lor? Parabola propusă de Sorokin și dramatizată de Alex Mihăescu ne arată ceea ce am putea deveni, fără nici o intenție moralizatoare – se poate foarte bine să trăiești cele mai palpitante ”trip-uri” intrând în carnea ficțiunii, plonjând în acțiunea cărților ca și cum ai face bungee-jumping. Dar partea și mai interesantă decât propunerea adusă de text este stilul de joc elaborat de regizor împreună cu interpreții Andreea Bibiri, Katia Pascariu, Marius Damian (am înțeles că Andreea Bibiri a fost schimbată între timp, dar nu știu să vă spun cât a câștigat sau pierdut spectacolul din acestă cauză) – o sumă de ticuri verbale și mișcări robotizate care îi transformă cu adevărat pe cei trei în reprezentanții unei specii diferite de cea umană. Sau în expresia evoluată/ involuată? a acesteia. Partea mai puțin bună este că acest neobișnuit stil de joc pretinde concentrare deplină și constantă, ceea ce nu e ușor de atins nici măcar de către cei trei tineri actori foarte buni pe care i-am văzut eu în spectacol.
Debut strălucit la Arca
Teatrul Arca din podul clubului La Scena a revenit în peisajul independent toamna trecută, dar cu premiera de săptămâna aceasta și-a câștigat din nou locul pierdut pe harta destinațiilor off din Capitală. Spectacolul cu piesa Hipioţi și bolșevici scrisă de dramaturgul canadian Amiel Gladstone este pur și simplu ceea ce se cheamă ”un debut strălucit”, el legându-se de numele lui Felix Crainicu, care absolvă cu această producție primii trei ani de școală. Într-o lume normală n-ar mai fi nevoie să continue, ci ar intra direct ”în producție”. Pentru că, deși debutant, tânărul regizor a parcurs cu succes toate etapele ”muncii de regizor”, adică a ales un text foarte bine scris, cu o temă ce garantează empatia publicului de toate vârstele – o poveste de dragoste în timpul mișcării hippie – a alcătuit o distribuție potrivită, a impregnat spațiul de joc cu atmosfera epocii respective, i-a condus convingător pe actori și a construit excelent mai toate momentele spectacolului. Nu e ușor să vorbești atât de limpede despre alegeri de viață, despre cum e bine să trăiești și cum să fii tu însuți, evitând o lume și o existență planificată (laitmotivul spectacolului fiind ”cum poți să-l faci pe Dumnezeu să râdă? povestește-i planurile tale”). Dar Felix Crainicu reușește să pună corect și accentele dramatice și pe cele comice, semnând un spectacol conectat la contemporaneitate, echilibrat, mișcător și pe alocuri jucat chiar excepțional – mai ales în unele scene dintre Star (o așteptată, excelentă, revenire face actrița Ela Ionescu, pe care teatrele ar trebui să se bată) și Jeff (Lari Giorgescu).
Menţiune: folosesc toate cuvintele mari de mai sus fără rezerve, mai ales că nu prea a fost nevoie de ele în ultimul timp pentru a descrie spectacolele de teatru de la noi.