Teatrul Naţional intră în secolul XXI cu un basm de Oscar Wilde, în variantă digital

http://www.devioushoney.net/privighetoareasitrandafirul

Un copac plin de cuvinte, o masină ce-şi schimbă culorile, o arcadă cu flori încadrând un cuplu de îndrăgostiţi, sângele curgând prin crenguţele unui arbust de trandafiri, inimi pulsând în piepturile îndrăgostiţilor.

Sunt imagini ce apar şi dispar, alcătuind un tablou în mişcare, ca o carte de colorat completată sub ochii noştri de un copil, inspirat de povestea pe care o ascultă.

Povestea e scrisă de Oscar Wilde cu mai bine de o sută de ani în urmă, iar la urechile noastre ajunge prin vocea lui Marius Manole, unul dintre cei mai activi şi mai imprevizibili tineri artişti de la noi. Pentru cine s-a obişnuit să-l vadă în roluri ce-i solicită mobilitatea fizică (Visul unei nopţi de vară), în partituri clasice, presupunând o mare capacitate de transformare (Inimă de câine), sau în spectacole mici, jucate în spaţii independente (Stă să plouă la Green Hours), va fi o surpriză să-l regăsească aici şoptind frumoase vorbe într-un microfon. Chiar şi aşa, actorul creează un personaj, prin felul în care pozează ţinând microfonul, prin teatralitatea corpului său bine lucrat, arătându-se netulburat, cu bustul gol, cu o anume plăcere de a fi privit ce ţine de dandysmul autorului cuvintelor rostite.
În afara povestitorului, basmul este ilustrat de imagini digitale, proiectate pe fundalul alcătuit din câteva siluete de case şi o maşină, profile decupate în carton, complet inerte înainte de a fi colorate de proiecţiile video. Acestea creează un univers oniric în care viaţa este injectată deopotrivă de sclipirea razelor de soare în frunze şi de dansul bizar a doi îndrăgostiţi (coregrafia Eduard Gabia) – proiecţie a visului tânărului îndrăgostit de o fată capricioasă, care nu va dansa cu el decât dacă-i aduce un trandafir roşu.
Povestea micii privighetori care decide, când îl aude pe tânăr plângând fiindcă nu are trandafirul roşu, să-şi jertfească viaţa, cântând un ultim tril cu un ghimpe înfipt în inimă, pentru ca sângele să i se scurgă în floare şi aceasta să devină roşie n-ar mai fi emoţionat, probabil, un tânăr de azi, oricât de îndrăgostit ar fi acesta. Când poţi trimite felicitări virtuale cu cele mai frumoase flori sau mici „viruşi” care să umple desktop-ul iubitei de trandafiri roşii cu un singur click, povestea aceasta melodramatică riscă să treacă pe lângă tine fără să te impresioneze prea mult. „Rama” inventată de regizoarea Carmen Lidia Vidu este însă dedicată tocmai acestei generaţii, căreia i se vorbeşte astfel pe limba ei.
Ceea ce poate nemulţumi chiar acest public al său este lipsa de forţă şi energie a acestui mixaj care ar trebui să tulbure şi să stârnească emoţie unui public cu o mai scăzută capacitate de reacţie la stimuli emoţionali, tocmai fiindcă e bombardat cu mesaje multimedia. Limbajul teatral folosit de Carmen Lidia Vidu conţine puţine elemente, ce revin sistematic, fie că e vorba de un text de Eric Bogosian (Bitter Sauce la Green Hours) or de Peca Ştefan (O staţie, jucat la Teatrul de Comedie, dar şi pe terasa Lăptăria lui Enache, teatrul Undercloud), regăsindu-se acum şi în „Privighetoarea şi trandafirul”. Spectacolele ei sunt de fapt succesiuni de scurte flash-uri vizuale, implicând colaje video, muzică, la care se adaugă personaje cu aspect de manechin – chipuri cu expresie fixă, mişcări sacadate, ţinută sofisticată, perfect pusă la punct.
Reţeta e reluată şi de data asta, la Naţional, dar spectacolului îi lipseşte o tensiune interioară care să ţină trează atenţia spectatorului, iar esenţa melodramatică a basmului lui Oscar Wilde ţâşneşte la suprafaţă netulburată, în surplus. Show-ul are însă o anume delicateţe provenind din alegerea imaginilor ( multimedia – Ioan Cocan) şi a muzicii (Logan Fisher, Yann Le Blay), precum şi din gesturile simple ale actorilor muţi (Carmen Ungureanu şi Eduard Adam sunt amândoi formaţi la şcoala lui Dan Puric şi cunosc valoarea fiecărui gest, fiind obişnuiţi să vorbească cu ele în loc de cuvinte). Autoarea nu e lipsită de un simţ poetic exprimat vizual în imagini ce stârnesc senzaţii, dar impactul asupra spectatorilor rămâne scăzut.
Totuşi, Teatrul Naţional se dovedeşte inspirat deschizând porţile şi altor tipuri de expresie teatrală decât cele ultra-tradiţionale care se găsesc în repertoriul celor trei săli ale sale. Încercările tinerilor – atât de firave la noi fiindcă nici nu sunt bine primite - sunt esenţiale pentru reoxigenarea ţesuturilor bătrâne ale acestei instituţii permanent în pericol de osificare.

Artiştii altfel

Ei sunt altfel. Asta e ceea ce-i uneşte. Aduc versurile pe scenă într-o vreme când nimănui nu-i mai trece prin cap să citească poezii, dansează pe gratis ca să strângă bani pentru copiii talentaţi, construiesc în văzul tuturor celor obişnuiţi să vadă numai ruine. Existenţa lor e un semn de sănătate a lumii spectacolului de la noi. Au început prin a fi marginali, dar se află azi în centrul scenei româneşti.

Linişte! Răzvan Mazilu dansează!
Miercuri seara Mihaela Rădulescu a dansat vals cu un puşti de zece ani, elev la Liceul de coregrafie „Floria Capsali”, pe scena Operei.
Dar ştirea nu este aceasta, o să vă miraţi. Gestul Mihaelei Rădulescu, venit în sprijinul încercării coregrafului Răzvan Mazilu de a strânge fonduri pentru Liceul „Floria Capsali” din Bucureşti, a deschis un spectacol bazat pe o selecţie a celor mai „altfel” artişti români a momentului. Au urcat pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în spectacolul „Răzvan Mazilu şi invitaţii săi” Dan Puric, Ada Milea, Monica Petrică, Florin Fieroiu, Vlaicu Golcea, doamnele Valeria Seciu şi Aura Urziceanu, precum şi o invitată de peste graniţe, o prezenţă cu totul specială şi atipică, Virpi Pahkinen (Suedia). Ca „Special Guest Stars”, patru elevi ai liceului în beneficiul căruia spectatorii au plătit între 40 şi 150 RON pentru un bilet.
Nu ştiu care a fost rezultatul financiar al serii, dar rezultatul artistic a fost peste medie, iar câteva momente au spus foarte multe despre nivelul înalt de creativitate de care dau dovadă artiştii din dansul contemporan românesc. Fragmentele din spectacolele „Black Boch” (din repertoriul Teatrului Odeon) şi „Urban Kiss” (ce urmează să aibă premiera duminică, la Operetă), dar şi fragmentele din show-ul „Sell me!” al lui Răzvan Mazilu coregrafiate de Florin Fieroiu şi mai ales momentul creat şi dansat de acesta din urmă, în compania lui Vlaicu Golcea (care face muzică pe scenă, transformându-şi contrabasul într-o fiinţă vie) au dat greutate şi profunzime acestei gale. Profesionişti ai spectacolului, toţi cei invitaţi să-i fie alături lui Răzvan Mazilu, au demonstrat că atunci când scopul este nobil contează parcă mai mult ca mijloacele să-i fie pe măsură.

La Green Hours se spun versuri
Marţi seară, la Green Hours, locul unde a început mişcarea teatrală underground din România, la început firavă, acum din ce în ce mai puternică (producţiile fiind atât de multe încât singura zi de teatru din săptămână s-a multiplicat cu trei), a ieşit la public un spectacol atipic, „Deformaţii”. Imaginaţia debordantă, uneori semănând cu o junglă nedefrişată (cu frumuseţea, dar şi cu capcanele ei) a regizorului Marcel Ţop a creat „rama” pentru o selecţie din versurile poeţilor români contemporani.
E vorba de „valul trendy” de tineri poeţi, aceia care sunt vârfurile valorice şi de imagine ale generaţiei, o generaţie activă, militantă, idealistă, care a lăsat pe locul doi propria afirmare pentru a se implica în proiecte menite să atragă atenţia asupra literaturii de azi. Textele semnate de Mitoş Micleuşanu, Adina Zorzini, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa sunt legate într-un scenariu lax, lipite uneori prin intersectarea voită a actorilor în scenă, alteori prin imagini filmate sau fragmente din videoclipuri şi filme. Actorii au misiunea cea mai grea fiindcă ei nu se pot baza pe structura unor personaje, aşa încât trebuie să-şi inventeze un suport potrivit pentru viziunile poeţilor al căror glas devin. Unii dintre ei o fac foarte bine – Tudor Aaron Istodor, Toma Dănilă, Diana Cavallioti, alţii însă se sprijină pe un exhibiţionism expandat, care le demonstrează, de fapt, nesiguranţa (Adina Zorzini, Iulian Gliţă). Cele mai la îndemână personaje sunt cele cu încărcătură erotică, însă din păcate şi cele mai puţin reuşite scene sunt acelea care au asemenea personaje în centrul lor (una e chiar penibilă, nu atât pentru că actorul apare complet gol intrând şi ieşind dintr-o cadă improvizată, ci pentru că este atât de tensionat când face asta şi se luptă din greu să pară firesc încât nu reuşeşte cu nici un chip şi compromite şi versurile pe care le spune).
La un eventual bilanţ, spectacolul are însă mai multe scene reuşite, iar cele cu adevărat paradoxale sunt acelea care amestecă figuri urbane, uşor identificabile în jurul nostru, cu acea sensibilitate profund rănită caracteristică tuturor poemelor alese. Doi tineri foarte trendy, a căror replică laitmotiv este „it’s like wow!” sunt martorii unei sinucideri, iar faptul că văd căderea bătrânului lor vecin de la balcon îi tulbură într-un fel care îi surprinde şi pe ei şi pe noi. La fel, un băiat dur, de cartier, primeşte de la iubita lui vestea că ea aparţine altui bărbat, iar tăcerea lui te mişcă mai mult decât orice cuvânt. De altfel, e impresionantă maturitatea tânărului actor Tudor Aaron Istodor, care ştie să ţină publicul „în mână”, controlându-l în asemenea măsură încât în anumite momente în care el tace nimeni nu mai răsuflă. Actorul trece uşor şi credibil de la un personaj la altul, cu o flexibilitate ce aminteşte de Florin Piersic jr. în Sex, Drugs & Rock’n Roll, (jucat cu câţiva ani în urmă în acelaşi loc) şi cu o siguranţă venită mai mult din talentul său cert, decât din experienţe similare.
Cu un titlu ales astfel încât să contrarieze şi să spună ceva despre tipologia „băieţilor răi”, mesageri ai unei revolte ce se poate detecta la mai toţi tinerii artişti din România de azi (revoltă exprimată în critici sociale dure şi în ironia sesizabilă la mai toate nivelurile creaţiei) şi cu o „coloană sonoră” având acelaşi mesaj, „Deformaţii” poate fi considerat un spectacol reprezentativ pentru scena românească underground de azi. Şi o dovadă că ea merită să existe.