Din buticul lui Afrim

Nu mai e un secret pentru nimeni că spectacolele lui Radu Afrim aruncă realitatea în aer prelungind-o în vis, în imaginar. Procedeu tipic suprarealismului. Ca într-o explozie, schijele se înfig te miri unde, atingând întotdeauna, în puncte şi cu efecte dintre cele mai neaşteptate, publicul, indiferent cât de neomogen ar fi el.

O simfonie a superficialităţii
Ce mi se pare încă şi mai interesant este felul în care se conturează în spectacolele purtând semnătura acestui regizor un imaginar puternic amprentat de autor. Coordonatele sale ar fi construcţia fragmentară, un tip de dinamică specifică videoclipului (prin urmare accesibil fanilor MTV, parte din “publicul-ţintă” al spectacolelor lui Afrim), dar şi, poate în primul rând, spectaculosul arsenal de obiecte şi “obiecţele” pus în mişcare de inventatorul acestei lumi. O lume mică, de parcă dimensiunile i-ar fi fost special reduse, ca să pară o miniatură “handmade”, o lume colorată, simpatică, de care te “lipeşti” imediat, cum li se întâmplă copiilor când intră în magazinul cu jucării. Nimic nu e însă întâmplător. Propunerea regizorului urmează o logică a “accesorizării” realităţii (sau a realităţii traduse pe limba lui Afrim) cu o serie de obiecte aparent inutile, ce au doar misiunea de a înfrumuseţa viaţa (scena, scenele), de a ridica moralul, aşa cum face o trecere prin magazine pentru o femeie în pragul depresiei.
Dacă sondăm mai departe, trecând în revistă jucărioarele cu cheiţă dintr-un spectacol mai vechi al regizorului (Infanta. Mod de întrebuinţare, după versuri de Saviana Stănescu, montat la Tg.Mureş), apoi fructele de plastic coborând din podul scenei la capătul unor fire transparente, de plastic, (pe post de aprozar) în Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri (Teatrul “Toma Caragiu” Ploieşti), pantofii coloraţi cu pene, veniţi şi ei pe calea aerului în Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, (Teatrul Naţional Cluj), borcanele şi borcănelele din care ne privesc fotografii de epocă (Trei surori, Teatrul “Andrei Mureşanu”, Sf. Gheorghe), ca să nu mai vorbim de obsesia sânilor supradimensionaţi prezentă şi în KinkyZone (Teatrul Luni, Green Hours) şi în David’s Boutique (Teatrul “Andrei Mureşanu”, Sf. Gheorghe), s-ar putea să constatăm că e vorba chiar de o “simfonie a superficialităţii”, un imn dedicat artificiului într-o lume dominată de acesta. O cale de a învinge această realitate anostă, previzibilă, definitiv marcată de artificiu, cu propriile ei arme. Mai mult decât atât, dacă îi urmăreşti discursul, prezent în textura tuturor spectacolelor sale, se conturează din ce în ce mai clar paragrafele unui eseu despre fiinţă ca obiect – sexual, decorativ, etc – sau, altfel spus, despre fiinţa în pericol de a fi redusă la faza de accesoriu. Vesel, colorat, strălucitor, “trendy” sau cum mai vrem să-i spunem, dar simplu accesoriu. Fără dreptul la biografie, la gânduri, nelinişti, drame proprii, fără profunzimi, condamnată iremediabil la suprafaţă.
Când nu e vorba despre personaje clasice, pe care se amuză să le pună în situaţii incomode, provocând publicul cu bună ştiinţă şi măturând de la bun început toate prejudecăţile, drama personajelor lui Afrim se conturează mai clar în această direcţie. Fie că sunt parte din texte contemporane, deci e mai simplu să li se aplice grila regizorală bazată pe o lectură foarte personală a lumii în care trăim, fie că sunt integral inventate de regizor (ca în KinkyZone sau David’s Boutique), aceste personaje au în comun râsul trist al clovnului condamnat la bunădispoziţie. Văzându-le, te gândeşti automat la oamenii tineri de azi, atât de grăbiţi să vorbească despre “distracţie” fără a fi capabili să explice ce anume înţeleg prin acest cuvânt. La starea de prizonierat la care consimt fără să gândească, din dorinţa, altminteri de înţeles, de a se integra unui sistem, de a fi cuprinşi, admişi, doriţi de ceialţi.
Am trecut cu toţii, la un moment dat, printr-o situaţie asemănătoare, când primul impuls e acela de a adopta gesturi, expresii, atitudini, poate chiar de a lua decizii care să te ajute să fii în acord cu grupul căruia vrei să-i aparţii. Lucrurile devin periculoase abia atunci când liberul arbitru este anulat sau grav afectat de presiunile puternice ale mijloacelor de comunicare în masă. Când ţi se injectează direcţiile unui anume mod de viaţă, când ţi se vehiculează aceleaşi modele, în virtutea unui scenariu consumist având ca scop vânarea de noi şi noi victime (consumatori) e greu, dacă nu imposibil, să te opui şi să spui “eu sunt altfel”. Sau, în traducere, “eu nu sunt trendy”.
O altă cale, cea aleasă de Radu Afrim, ar fi să iei în piept “valul trendy”, asemeni unui surfer curajos şi aproape inconştient, dar foarte liber, oferindu-le celor ce te privesc de pe “plaja” teatrului românesc, ocazia de a admira sclipirile spumei pe care o face apa învolburată.

Buticuri printre blocuri
Fiecare român are buticul lui. Sau aproape. Micile magazine în care găseşti de toate şi nimic, apărute în anii ’90 ca ciupercile după ploaie, sunt pline, de fapt, cu o uriaşă cantitate de aşteptare răbdătoare. Când intri în “butic”şi vezi faţa lungă, dezamăgită, a buticarului simţi nevoia să ţi se întâmple ceva, tocmai pentru că resemnarea de pe chipul lui îţi spune că ai nimerit în locul unde nu se întâmplă nimic. Câtă speranţă a strâns buticarul laolaltă cu fiecare bănuţ, împrumutat de pe la rude şi prieteni ca “să se căpătuiască”!
Buticul are o metafizică a lui. El e simbolul unei nostalgii profunde, al dorinţei vechi de “a fi patron”, care bântuie fiece cetăţean, nu neapărat înstărit. Poţi să nu vinzi niciodată nimic, să dai totul pe datorie vecinilor “abonaţi” la tine, poţi să-l deschizi sacrificând o cameră din propria casă, sau în scara blocului, fără autorizaţie, chestia e că trebuie neapărat să-l ai! Buticul e simbolul visului împlinit, al prosperităţii care dă pe-afară în spume (altfel de spume), asigurându-ţi o glorie de cartier. Cine nu-l ştie pe X, proprietarul buticului din colţ?
Întreaga “poezie a buticului” se regăseşte într-un fel special în spectacolul pus în scenă la Sf.Gheorghe – David’s Boutique (pe limba noastră Buticul lui David). Scris şi regizat de Radu Afrim special pentru un grup de actori cu care s-a obşnuit să lucreze – Romulus Chiciuc, Clara Flores Aguilera, David Kozma, Fatma Mohamed, Florin Vidamski - textul are un haz nebun, aproape fiecare replică stârnind hohote de râs prin aluzii, trimiteri, inserţii textuale ce ţâşnesc constant, asemeni unor arteziane stropind deopotrivă tarele societăţii româneşti, din care au fost extrase personajele reprezentând diverse tipologii sau, după caz, chiar breasla teatrală (anume criticii, ce par să strângă, de la un timp, tot mai multe animozităţi). Nu lipseşte nici “umbra” lui Dracula, fiindcă noaptea, în buticul lui David, supranumit “din Transilvania” atmosfera devine sumbră şi intră altfel de clienţi…
Stilistic vorbind, spectacolul e “rupt” din anii ’60: moda, culorile, muzica şi aerul personajelor, sunt toate retro, expresie a unei nostalgii a regizorului faţă de o epocă ce a marcat omenirea, trecând aproape neobservată la noi. Ceea ce nu împiedică, totuşi, amestecarea în cadrul acestei “întoarceri în timp” a unor aluzii la alte “mode” mai actuale, de la e-mail, la pokemoni şi E.T. – repere intrate recent în imaginarul colectiv, aşa cum se întâmpla pe vremuri cu şlagărele Margaretei Pâslaru.

Aminteşte-ţi că mori!
Lumea retro a lui Radu Afrim, se regăseşte şi în cel mai nou spectacol al său de la Teatrul Nottara – Cheek to Cheek. Ceva mai puţin evident, dată fiind reţinerea ce se poate observa în montările sale pe texte contemporane, ajunse prima dată pe scenă şi care trebuie înţelese de spectator. De data aceasta e vorba de o piesă scrisă de dramaturgul suedez Jonas Gardell şi pusă în scenă în această stagiune şi la Arad, de Ana Mărgineanu.
Puse în oglindă cu marile staruri ale lumii – Judy Garland, Marilyn Monroe sau Billie Holiday, personajele lui Gardell sunt întruparea ratării, pe care acestea au evitat-o prin moarte. Asupra lor par să se fi strâns toţi norii eşecurilor, toate nevoinţele pe care oamenii se zbat de obicei să le ascundă, dar care ies aici la suprafaţă, ca uleiul ce se desparte de apă. Ragnar Ronn (Constantin Cojocaru) poate părea pentru fiinţele şi mai insignifiante decât el o vedetă, dar nu se poate minţi singur în privinţa decăderii sale. Cuvintele cu care începe monologul său de travestit, micul spectacol pe care îl dă într-un bar ca să aibă din ce trăi, sunt, într-un fel, cheia acestui text – “Nevoia noastră de mângâiere este infinită”. Când Margareta (Emilia Dobrin) angajata unei firme de pompe funebre se îndrăgosteşte de el după ce s-au cunoscut printr-un anunţ matrimonial, Ragnar dă curs acestei nevoi umane de mângâiere, dar numai pe jumătate. Aflată mereu în preajma morţii, din care se hrăneşte afacerea ei, femeia bătrână şi urâtă pare dispusă a îndura orice în schimbul unui gest de tandreţe. Cu poza lui Judy Garland pe peretele camerei sale, Ragnar este sedus de promisiunea unei glorii efemere, fiind mai preocupat de absenţa acesteia, care îl chinuie, împiedicându-l să se bucure de prezenţa femeii de lângă el. Chelnerul ce funcţionează la un moment dat drept voce a conştiinţei, îi şopteşte numai ei “Aminteşte-ţi că mori!”, în vreme ce el pare să fi uitat acest adevăr simplu.
Reţinerea regizorului de a interveni foarte personal în spectacol – tocmai pentru ca ţesătura textului să fie clară - se asociază cu reţinerea actorilor faţă de estetica celui ce-i coordonează, cerând-le să uite, practic, tot ce au învăţat, pentru a se abandona unor roluri hrănite din esenţa umilinţelor pe care le putem suferi într-o viaţă de om. Desenul uşor caricatural al personajelor, tipologic diferenţiate ca într-un desen animat, micile alunecări simpatice pe panta suprarealismului şi abandonarea deplină a propriei identităţi, pe care le cere autorul spectacolului, nu au reuşit în cazul tuturor actorilor, ce păstrează un soi de rezervă faţă de ceea ce fac pe scenă. Efectul acesteia este impresia de neimplicare pe care o lasă spectatorului, rămas străin de povestea derulată pe scenă. Un element ce întăreşte această senzaţie de îndepărtare este construcţia spaţiului scenic pe mai multe planuri – prezentă în mai multe spectacole purtând această semnătură, tocmai din dorinţa de care vorbeam la început de a reduce pe cât posibil dimensiunile “universurilor” personale ale personajelor şi a le include pe toate în cutia scenei (vezi Job, Infanta. Mod de întrebuinţare, David‘s boutique). În sala mare de la Nottara, unde publicul este şi aşa îndepărtat de scenă, numai ceea ce se petrece pe micuţa avanscenă rotundă, ca o insulă, ajunge cu adevărat la spectatori, restul rămânând un tablou în culori frumoase – predominant albastru pentru camera Margaretei, predominant roşu pentru cea a lui Ragnar (inversate ca raportul din acest cuplu bizar), cu gris de cimitir la mijloc unde se află firma ce “vinde” moartea în pachete promoţionale.
Lipsa de coagulare între interpreţi şi gradul diferit de implicare devine evident în scena de grup unde cu toţii ar trebui să dea impresia că alcătuiesc un unic corp (cum se întâmplă într-o scenă similară din Mansardă la Paris..), o creatură tentaculară, reprezentând, de fapt, larva din care s-au desprins fluturii coloraţi ai ideilor ce au coborât spre cei aflaţi în sală. De data asta însă, procesul fantastic prin intermediul căruia larva devine fluture a eşuat.

Alvis Hermanis: „Viitorul mi se pare plictisitor şi previzibil, dar trecutul e foarte interesant”

Numele lui e pomenit printre numele cele mai importante ale teatrului lumii de azi. În primăvară a deschis la Bucureşti Festivalul Internaţional de Teatru B-FIT cu spectacolul „Viaţă lungă”, care vorbeşte emoţionant despre viaţa bătrânilor. Imediat dupa aceea a primit la Salonic Premiul „Noi realităţi teatrale”, „oglinda tânără” a prestigiosului Premiu Europa pentru Teatru acordat anul acesta lui Peter Zadek şi Peter Stein. Dar actorul şi regizorul Alvis Hermanis nu e interesat nici de premii, nici de succes, nici de viitor, ci de trecut. După ce-am vorbit cu el aproape două ore am simţit şi eu că adierea trecutului e fascinantă în comparaţie cu briza rece a viitorului. Lui Hermanis i-a plăcut „haosul din Bucureşti” şi vroia să viziteze Muzeul Satului. Poate că viitorul lui spectacol va fi despre lumea fascinantă a satului românesc, cine ştie?

- De ce te interesează să faci un spectacol despre bătrâni într-un timp în care toată lumea e obsedată de obţinerea tinereţii veşnice?
- În primul rând pentru actori, e foarte interesant pentru ei, e un material „gustos”, iar eu privesc lucrurile întotdeauna din perspectiva actorului fiindcă asta sunt la bază, actor. Mai general vorbind, toate spectacolele mele sunt despre trecut, nu mă interesează nici prezentul şi nici – mai ales – viitorul, care mi se pare plictisitor, atât de simplu şi de previzibil. Am 40 de ani, dar mă identific mai degrabă cu secolul XX, secolul XX e casa mea, nu secolul XXI. Aş fi preferat chiar să trăiesc în secolul XIX, care a fost probabil cel mai bun pentru om. E vorba de ritmul de viaţă, de atmosferă. Ce se întâmplă acum, cu toată această viteză care ne domină nu este natural, în timp ce în secolul XIX totul era adecvat unei existenţe de calitate. Atunci oamenii aveau vreme să contemple, să se gândească, să scrie scrisori, nu ca acum când totul se rezolvă prin telefon mobil, e-mail sau sms. În special teatrul este o artă care are nevoie de o anumită curgere, de un ritm mai lent, teatrul de calitate nu poate fi rapid.
- Aşadar teatrul nu se potriveşte cu timpurile pe care le trăim. E motivul pentru care unele voci spun- din nou - că el estepe cale de dispariţie.
- Eu cred exact contrariul, şi anume că teatrul va deveni un teritoriu ecologic, poate unicul, pentru umanitate. Oamenii se vor întoarce către teatru şi vor cumpăra biletul pentru ca măcar două ore să suspende ritmul agitat în care trăiesc, să închidă telefoanele mobile şi să-i privească pe cei de pe scenă ca şi cum ar fi vorba despre ei şi despre vieţile lor distruse.
- Sunt artişti, precum Oskaras Korsunovas, al cărui spectacol este inclus în programul B-FIT imediat după al tău, care susţin că teatrul nu trebuie să fie iluzie, ci să dea sens realităţii în care trăim. Tu susţii contrariul şi vorbeşti despre nevoia de iluzie. E bine să căutăm iluzia în teatru?
- Nu vreau să intru în contradicţie cu Oskaras, dar pentru mine e foarte clar că teatrul trebuie să fie o sumă de imagini poetice distilate din realitate. Pot să-ţi spun cum lucrăm noi: actorii adună material, lucrând zeci de mici scenete, deisgur inspirate din viaţa de toate zilele, apoi le selectăm numai pe acelea care au potenţialul de a se transforma în mod poetic. Nu tot ceea ce găseşti pe stradă e bun pentru scenă. Suntem adulţi, nu putem spune cu faţa serioasă că teatrul poate schimba lumea, ar fi ca şi cum am omorî ţânţari cu telefonul mobil. Teatrul e complet inutil, nu lipsit de sens, dar inutil şi aşa ar trebui să fie arta în general. Iar oamenii n-ar trebui să renunţe la această sublimă inutilitate. Acum, de exemplu, repetăm pentru cea de a doua parte a acestui spectacol prezentat la Bucureşti. Sunt aceiaşi oameni, dar cu 40 de ani în urmă, când erau tineri, adică în anii ’60. Nu va avea text, dar tot spectacolul va pleca de la muzica scrisă de Simon and Garfunkel, după mine cea mai romantică muzică a acelei epoci. Pe de altă parte era muzica psihedelică, The Doors, Jimi Hendrix, Janis Joplin, dar Simon and Garfunkel reprezentau utopia absolută, sentimentele romantice ale anilor ’60. Acum strângem material, actorii fac zeci de schiţe, un fel de clipuri teatrale, plecând de la fiecare cântec, începând cu Sound of Silence. Vom selecta apoi acele momente cu potenţial poetic, de exemplu imaginea acestor oameni încercând împreună să întindă antenele de radio ca să prindă un anume program. Poziţiile ciudate pe care le iau în acest scop şi mişcările lor alcătuiesc un fel de coregrafie şi, când se opresc, o imagine poetică, alcătuită din trupurile lor, ca un monument.
- Ca să obţină toate aceste clipuri teatrale actorii lucrează singuri, iar regizorul alege la final conform cu ideea lui de spectacol?
- Da, cred că funcţia principală a regizorului este să încurajeze creativitatea actorilor, să nu le pună nici o barieră. Eu, de exemplu, nu mă pregătesc niciodată pentru repetiţii, îmi place să mă duc „curat” la întâlnirea cu actorii. Nu mi se pare normal cum procedează majoritatea regizorilor, care ştiu totul pe dinafară când încep repetiţiile şi pe urmă nu fac decât să impună actorilor ideile lor. Mi se pare că nu poate ieşi decât rău.
-De-asta ai devenit regizor, fiindcă nu erai mulţumit de cei cu care lucrai?
- Exact. Dar sunt încă actor, de curand am jucat în „Domnişoara Iulia” de Strindberg. Dar pentru mine acum actoria e ca un hobby. Satisfacţia actorului este fizică, emoţională, pe când a regizorului e mai uscată, fiindcă e doar intelectuală.
-Cercetarea trecutului este şi subiectul spectacolului Fathers (Taţi) pe care l-ai început. De ce şi cum veţi vorbi despre asta, va avea o încărcătură personală? Cât din ei înşişi pun actorii într-un astfel de spectacol?
- Plecăm chiar de la ideea ca actorii să joace rolurile taţilor lor, iar textul se va scrie pe măsură ce repetiţiile vor avea loc. Relaţia dintre taţi şi fii e una foarte specială, foarte complicată. Între mamă şi fiu lucrurile sunt clare, dar între taţi şi fii lor rămân atâtea lucruri nespuse, care adaugă o încărcătură specială. Dar spectacolul nu va fi numai despre asta, ci şi despre epoca în care au trăit taţii noştri. În plus, unul dintre actori e german, altul rus, al treilea latvian, deci va fi vorba şi despre cum au interacţionat aceşti oameni, împinşi de istorie, deci va fi şi un comentariu ideologic. Dar ce mă interesează în primul rând este să punem în spectacol cele mai intime gânduri, să povestim acele întâmplări care au durut cel mai mult din punct de vedere personal şi totul să fie foarte autentic. De aceea, spectacolul nu se va juca niciodată în ţările de unde sunt actorii, ca să evităm să-i rănim pe cei din familiile lor, prietenii sau apropiaţii. Dar cred că la publicul de azi nu mai poţi ajunge în mod real decât dacă pui în spectacol o bucăţică din tine. Îmi place când îi aud pe oameni râzând în sală, fiindcă ăsta e primul semn că s-au deschis către spectacol, şi dacă asta s-a întâmplat atunci le poţi comunica şi lucrurile mai profunde, mai subtile.
-Cât de mult în trecut îţi propui să mergi? Şi de ce preferi să scrii textele împreună cu actorii sau să faci spectacole fără text în loc să te sprijini pe clasici, Shakespeare, Cehov etc?
- Pentru că nu există destule informaţii despre vremurile acelea. Spectacolele cu textele lor – am făcut şi eu Cehov mai demult- vorbesc despre noi cei de azi, nu despre ei. Pe mine mă pasionează să caut şi să descopăr micile detalii ale vieţii de zi cu zi din epocile trecute, iar pentru asta nu ai informaţii din sursă directă decât de la începutul secolului XX, în rest sunt doar presupuneri. Teatrul pe care eu îl fac se bazează pe antropologie, pe reconstituirea cât mai precisă a unei epoci în amănuntele ei care sunt atât de suculente pe scenă şi care dau carne unui spectacol. Cât despre Shakespeare, mi se pare că piesele lui au o energie negativă, aproape toate se sfârşesc cu crime şi sângele ţâşneşte peste tot. Shakespeare arată animalul din om, partea lui întunecată.
-Dar nu putem să ne facem că animalul nu există, el ocupă bună parte din fiinţa noastră. De unde şi succesul lui Shakespeare.
- Sigur că există, dar sunt atâţia artişti care vorbesc despre asta, cu tot cinismul din lume, încât eu vreau să fac un pas spre lumină. Să vorbesc despre partea romantică a fiinţei noastre. Care nu trebuie nici ridiculizată, nici lăsată să moară.

Avem și noi spectacole de stradă!

În fine, au mai fost ceva încercări timide...
Întâi trupa Masca, cu programul său "Teatru pe maidane", pe urmă trupele invitate la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu în ultimii ani.
Dar o serie de spectacole alese pe sprânceană, un festival al teatrului de stradă, așa cum avem în vara asta, e prima dată când se întâmplă (thanks ICR!). S-a consumat deja prima etapă în week-end-ul trecut, când sute de cetățeni s-au întâlnit în Parcul Tineretului cu acrobații de la Strange Fruit, combinație absolut spectaculoasă de artiști de circ și actori care s-au dezlănțuit la patru metri înălțime deasupra capetelor noastre.
Acum, eu recunosc: mă bucur exact ca un copil când văd teatrul ieșit în stradă, mă hlizesc, fac poze, alerg după ei pe străzi... poate nu e un semn de maturitate, pot să fiu de acord, dar atâta timp cât există această întâlnire "de dragoste" nu văd de ce nu i-aș da curs. Așa ar trebui să faceți și voi: o să vă simțiți mai vii și mai bucuroși.

Info despre viitoarele spectacole:
Programul „Apă Aer Foc” va continua cu spectacolele trupelor Teatro Ka (Portugalia- 21-22 iulie), Ilotopie (Franţa- 28-29 iulie) şi Tuig (Olanda- 4-5 august) în acelaşi loc special amenajat din Parcul Tineretului.
Dacă priviţi cu atenţie găsiţi şi nişte mici marcaje care vă vor arăta încotro să o luaţi.
Nu de alta, dar parcul e mare şi sunt şanse să vă rătăciţi şi să rataţi surprizele teatrale ale verii.

Chinul de a lucra cu Andrei Șerban

Andrei Șerban tulbură apele din nou.
Comentariul produs pe acest blog de Eszter Kovacs îl acuză pe cunoscutul regizor că ar fi stârnit nemulțumiri printre actorii clujeni, dintre care unii au părăsit distribuția. În același timp, Șerban și-a petrecut mare parte din vară în România, după spectacole a ținut un work-shop organizat de Ecumest, de care participanții s-au arătat entuziasmați.
Veștile contradictorii nu fac decât să confirme faptul că această constiință artistică nelinistită face valuri pe oriunde trece, iar urmele sale, mai adânci sau mai superficiale, se văd încă și după ce el a plecat.
Se pare că e chinuitor să lucrezi cu Andrei Șerban, de altfel o mărturisea Andreea Bibiri (în imagine împreuna cu Tudor Aaron Istodor în Pescărusul lui Șerban) pe scena Galei Uniter în acest an, dar e cert că el poate însemna o etapă în viața unui actor, o experiență de care este nevoie.
Ce nu te omoară, te face mai puternic, se spune...

De ce avem nevoie de Andrei Şerban, "agentul provocator“?

De ce ţine Andrei Şerban să se întoarcă în România dacă ceea ce se întâmplă aici e atât de puţin ofertant pentru el?

Prima dată, după cum se ştie, a „descins” în teatrul românesc în 1990, chemat de revoluţionarii din cultură, prin vocea lui Ion Caramitru. Toată lumea s-a înclinat în faţa faimei lui internaţionale, dar după puţină vreme a plecat, dând vina pe actori şi pe contextul politic. De atunci a mai trecut pe aici de câteva ori, de fiecare dată dând lecţii despre teatru şi viaţă. A ţinut acum câţiva ani o serie de conferinţe – foarte interesante –, dar completate de mici reprize de meditaţie considerate de unii un fals caraghios. Anul trecut, şi-a luat an sabatic şi a revenit ca să monteze pe scene româneşti, şi iată-l apoi, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din mai a.c., cu nu mai puţin de patru spectacole. Se poate spune că acolo, la Sibiu, a avut loc cea de a doua întoarcere a lui Andrei Şerban în România. Într-o conferinţă de presă ce a avut loc înaintea primului spectacol prezentat, cunoscutul regizor a ţinut să repete ceea ce a mai tot spus cu varii ocazii în ultima vreme: că teatrul românesc e în criză profundă, criză care se vede în primul rând la Teatrul Naţional din Bucureşti şi este adâncită de atitudinea criticilor. Asta pe scurt.

Se pune întrebarea simplă: de ce ţine totuşi Andrei Şerban să se întoarcă în România dacă ceea ce se întâmplă aici e atât de puţin ofertant pentru el?
Singurul răspuns valabil este acela că vrea să schimbe lucrurile, să contribuie, prin spectacolele sale, la ieşirea din criză a teatrului românesc, misiune nobilă şi generoasă, altfel de ce şi-ar pierde vremea un regizor faimos ca el într-o ţară „nedefrişată” teatral ca aceasta din care a plecat cu decenii în urmă?
A mai declarat ceva regizorul, chiar înaintea lecturii cu piesa „Rock’n Roll” de Tom Stoppard la care lucrează în acest moment la Teatrul Naţional din Cluj. A spus, pentru aceia care îi urmăresc opera, că intenţia sa este ca spectacolele montate în România „să nu aibă nici un stil”, adică să nu fie recunoscute ca purtând semnătura Andrei Şerban. Personal, sunt de părere că intenţia lui a reuşit! „Purificare” de Sarah Kane, „Pescăruşul” după Cehov, „Rock’n Roll” de Tom Stoppard nu par să aparţină aceluiaşi regizor. Au fiecare elemente interesante, scene mai bune sau mai rele, actori excelenţi şi actori mediocri, soluţii scenice mai mult sau mai puţin inspirate, dar nimic nu te face să recunoşti „marca Andrei Şerban”, oricare ar fi ea. Numai că mie asta nu mi se pare un merit, ci dimpotrivă, un semn că însuşi cel ce vorbeşte de criză ar putea fi în criză.

Cu toate astea, numai un răuvoitor n-ar remarca faptul că prezenţa lui Andrei Şerban în teatrul românesc are mai multe aspecte benefice: actorii îl aşteaptă cu nerăbdare şi, chiar dacă se găsesc adesea în conflict deschis cu el, îi rămân alături fiind conştienţi că au ce învăţa. Publicul e mereu curios să-i vadă producţiile, fiind adesea stârnit de ieşirile lui în presă, bine coordonate de artistul care a învăţat lecţia americană a promovării. Iar faptul că alege texte importante şi – în afară de „Pescăruşul” – fie nemontate la noi, deşi au marcat teatrul lumii, ca „Purificare” de Sarah Kane, fie foarte noi, proiectându-ne în rând cu lumea, cum se întâmplă cu „Rock’n Roll” a lui Stoppard şi cu „Don Juan în Soho” de Patrick Marber, produce o necesară conectare a noastră la teatrul lumii. Din acest punct de vedere, Şerban le dă într-adevăr o lecţie celor care învârt mereu aceleaşi texte demodate sau le dezgroapă de prin cufere uitate şi le aduc în scenă nici măcar scuturate de praf.

Există, fără îndoială, în acest creator o nelinişte bună, o curiozitate mereu trează, care face din el un „agent provocator” de care e vitală nevoie, măcar pentru a ne ţine treaz instinctul de supravieţuire.
Nu sunt de acord cu aceia care s-ar bucura să nu-l mai vadă aici, preferând să zacă nederanjaţi în comoditatea lor.
Dar nici nu pot aproba dispreţul lui pentru teatrul românesc, pe care totuşi acceptă să-l „fecundeze spiritual”, privindu-l de sus.

Secvențe

La finalul spectacolului Metamorfoze, prin spatele scenei, unde se află un mic râu, alunecă un vas cu pânze albe, care va fi cuprins de flăcări – ca și cum ultima șansă de salvare a acestei omeniri debusolate e distrusă de foc. E un foc ce creează o impresionantă imagine, îl simți cum arde parcă și o bucățică din tine, dar îți și transmite un soi de înflăcărare. A doua zi după spectacol, când vezi micul vas cu pânze albe la locul lui, în spatele scenei, neatins de foc (prin mijloace tehnice specifice acesta a fost direcționat pe marginile construcției), îți aduci aminte că iluzia este misiunea teatrului.

Secvențe

Văzută de sus, de pe zidul cetății, scena pare așezată pe o insulă îndepărtată. Fostă închisoare, Abația Neumunster este "inima" cartierului Grund, la care se ajunge fie coborând pe străduțe destul de abrupte, fie cu un lift la care ajungi printr-un tunel subteran. Curtea interioară a Abației e înconjurată de zidurile vechii cetăți a Luxemburgului, care devine decorul natural pentru spectacolele jucate aici. În mod bizar, Abația, care este acum un redutabil Centru cultural unde au loc în medie trei evenimente pe zi, este numai o gazdă pasivă, spectacolul Metamorfoze semnat de Silviu Purcarete fiind prima producție în care s-au implicat direct.
Date fiind reacțiile, nu va fi și ultima. Ar fi fost și păcat.

„Metamorfozele" lui Purcărete - spectacol cu ochii la stele

Se apropie seara şi parcă pluteşte ceva în aer. Actorii încep să apară, unii îşi fac o cafea, toată lumea glumeşte în legătură cu frigul, de parcă asta ar putea să-l gonească. Râsul e salvator: se râde chiar şi pe seama plânsului, a crizelor din zilele anterioare premierei. S-au strâns aici, în Abaţia din Neumunster, Luxemburg, pe 6 iunie şi între timp au devenit un fel de familie ciudată – sunt 27: români, luxemburghezi, francezi. Au chiar şi un bebe, are numai două luni şi este fiul lui Marie Cayrol, actriţă cu o excepţională voce, descoperită de Silviu Purcărete şi fidelă regizorului pentru care ar face orice. Inclusiv să-şi aducă la repetiţii copilul abia născut. Mama cântă dumnezeieşte în spectacol, iar în pauze îl ţine la piept într-un port bebe.
Mai sunt trei ore până la spectacol, dar încet-încet energiile încep să se strângă. Lia Manţoc a adus costumele, Vasili Şirli face probe de sunet. Se aduc legumele care vor fi mărunţite într-o scenă din spectacol. Purcărete îşi pregăteşte camera de filmat pusă pe un trepied. Mai devreme şi-a suflecat pantalonii şi a intrat în apă ca să o „încerce”. A cercetat spaţiul de joc – întreg spectacolul se joacă într-un bazin, cu apa mică, dar care se răceşte odată cu lăsarea serii, necesară pentru proiecţii – a mai pus câteva lemne în butoiul unde arde încet focul. A clătinat îngrijorat din cap uitându-se la cer. Toată lumea se roagă să nu plouă, în rest nimic nu-i mai sperie: nici frigul care se lasă odată cu seara – vor fi 8-9 grade – nici apa în care trebuie să joace, nici vântul care va usca fiecare picătură direct pe pielea goală.

Cu două ore înainte de spectacol soseşte „în inspecţie” Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, coproducător al proiectului împreună cu Abaţia Neumunster, Teatrul D’Esch-Alzette şi teatrul Naţional din Luxemburg şi Compania „Silviu Purcărete”. Îi întreabă pe actori cum rezistă, dacă s-a îmbolnăvit cineva. Câţiva sunt răciţi, unul a ajuns la spital fiindcă şi-a spart arcada, alunecând în bazinul în care se joacă spectacolul. În rest e o.k. Li se aduc pături moi, albastre. Şi supă fierbinte. Trebuie să-şi păstreze temperatura corpului, acum, cât se mai poate. David Gauchard, asistentul lui Purcărete, remarcă râzând că par cu toţii supravieţuitorii unui accident aviatic. De la faţa locului mai lipseşte psihologul, care să-i ajute să treacă peste moment. Dar Silviu Purcărete îi strânge pe toţi la o discuţie înainte de spectacol, aşadar psihologul e acolo.
Adevărul este că orice actor şi-ar dori o asemenea aventură. În curtea Abaţiei, cândva o fostă închisoare, se află o scenă având ca fundal stânca vechii cetăţi a Luxemburgului. Aici, actorii par să devină elemente ale naturii, parte din planul măreţ „regizat” de cineva aflat mai presus de noi toţi. „Metamorfozele”, (adaptare liberă după versurile lui Ovidiu), aşa cum le-a tradus în imagini Silviu Purcărete, în această scenă unde se întâlnesc apa, aerul, focul, sunt metafore vii ale transformării, proces în care fiinţa umană e prinsă fără să o ştie.
Seara, luminile transformă complet locul: prin poarta barocă imaginată de scenograful Helmut Stürmer (simbol al teatrului, loc al transformării), ies rând pe rând, ca nişte fantoşe albe, reprezentanţii unei umanităţi oarbe, fiinţe prinse între apă şi cer, a cărui contemplare e pentru ei prilej de accidente. Muzica lui Vasili Şirli adaugă şi ea o dimensiune în plus, monumentală, efortul actorilor dublându-se pentru că au şi de cântat. Corurile sunt ameţitoare, parcă valea se învârte cu totul sub impactul lor.
Purcărete aruncă în aer nu numai ideea de spaţiu teatral, ci, jucându-se cu personajele mitologice, continuă să-şi pună în funcţiune apetitul pentru parodie, ironia şi distanţa pe care le foloseşte transformând spectacolul într-o mostră de „teatru postdramatic”. O alcătuire vie, care, deşi foloseşte materia poetică produsă de un poet trăitor cu mii de ani în urmă (transformată cu ajutorul traducătorului Alain Garlan), reuşeşte să impresioneze, să facă să râdă, să pună pe gânduri oamenii de azi.
Câteva momente, unele la limita periculozităţii, cu actorii transformaţi în adevăraţi acrobaţi, ţin spectatorii cu sufletul la gură – zborul lui Icar -, altele vibrează de poezie - iubirea centaurilor sau moartea cerbului Acteon, multe stârnesc râsul – precum Narcis-ul foarte contemporan - sau revolta - „uciderea” statuilor. Cu aceste „Metamorfoze” Silviu Purcărete taie viu în conştiinţa spectatorilor care, aşa cum stau sub stele, privindu-se ca într-o oglindă, parcă îşi înţeleg mai bine condiţia de simpli muritori, mânuiţi asemeni unor marionete naive de către zei cruzi, care se distrează pe seama lor. Nu aşa se întâmplă dintotdeauna?
La sfârşitul serii, spectatorii coboară spre scenă şi, ieşind, mai toţi ating apa. Poate că vor numai să verifice dacă a fost încălzită, pentru ca actorilor să le fie mai uşor (n-a fost) sau poate că vor să intre în contact direct, măcar o clipă, cu materia spectacolului care i-a fermecat aproape două ore, nu se ştie.
Mă uit cum se vede bucuria şi uimirea copilărească pe feţele lor şi mă gândesc la actorii care încearcă să se încălzească în cortul special amenajat în acest scop.
Poate că merită...

Silviu Purcărete montează „Metamorfozele” lui Ovidiu într-o abaţie din Luxemburg

Un spectacol în aer liber purtând marca lui Silviu Purcărete are premiera in acest week-end în Capitala Culturală Europeană Luxemburg, ca rezultat al colaborării cu Sibiul, şi el inclus în acest program prin Teatrul Naţional „Radu Stanca”.
Voi fi acolo!
Revin cu o cronica luni.

Actori francezi, luxemburghezi şi sibieni, echipa de concepţie româno-franceză – alături de regizor se află compozitorul Vasili Şirli, scenografii Helmut Stürmer şi Lia Manţoc, dar şi traducătorul Alain Garlan care a contribuit la adaptarea versurilor lui Ovidiu, sunt elementele unei aventuri teatrale ajunse acum la public. Ceea ce scoate complet din comun acest proiect este locul în care se desfăşoară acesta, curtea interioară a Abaţiei Neumunster, o oază de frumuseţe ce funcţionează ca liant cultural între ieri şi azi. Transformată în Centru Cultural, abaţia beneficiază de o aşezare care face din ea un punct turistic căutat de către europeni, iar frumuseţea peisajului din jur inspiră şi artiştii. Aici au loc expoziţii, spectacole de teatru, întâlniri culturale.
Cât despre proiectul aducerii pe neconvenţionala scenă în aer liber a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, creatorii lui recunosc că e unul ieşit din comun: „Ambiţia noastră este imensă deoarece dorim să traducem în spaţiu prozodia poemului şi broderia textelor irealiste. Noi dorim să explorăm căile ludice care conduc la încarnarea teatrală. Dorim să muşcăm din anticul miez poetic pentru a-l transforma în sunete nemaiauzite şi în imagini noi. Pentru a ajunge la acest rezultat, vom plonja în vârtejul evocărilor latine ale lui Ovidiu şi ne vom aşeza la masa cărţilor deschise ale traducerilor lor în limbile europene… Când vom fi stors bine cuvintele, sunetele şi culorile, atunci între cer şi pământ, faleza verticală a Abaţiei Neumunster va fi ecranul negru pe care se vor proiecta visele noastre", spun Silviu Purcărete şi Alain Garlan.
Spectacolul, care promite să fie una devărat poem vizual, poate fi văzut în zilele de 6, 7, 9, 10, 11 şi 12 iulie la sediul Centre Culturel de Rencontre Abbaye de Neumunster (28 rue Munster - L-2160 Luxembourg).

De ce se închid teatrele vara?

Ultimele spectacole din această stagiune se joacă în acest week-end. Doar un teatru bucureştean are iniţiativa unei stagiuni estivale, şi aceea cu un singur spectacol.
Deşert?

Aştept să mă contrazică cinvea. Să descopăr că n-am ştiut eu să caut bine informaţia. Dar pe unde am întrebat, n-am reuşit să aflu despre spectacole programate în teatre în această vară deja toridă. Cu toate schimbările petrecute în ţara asta – economic, social, politic – cu toată aderarea noastră la lumea civilizată, cu toate progresele din justiţie (sic) un lucru a rămas şi promite să rămână în vecii vecilor neschimbat: vara n-ai parte în Capitala ţării de program cultural! Îţi vine un prieten, o rudă din străinătate sau din provincie, ai concediu sau ceva mai mult tip liber şi brusc ţi se trezeşte apetitul cultural – degeaba. Poţi cel mult să mergi la Teatrul ACT care va umbla cu... „Capra” lui Edward Albee toată vara (vezi program şi rezervări) sau la Green Hors, câtă vreme mai are un sediu pe Calea Victoriei. În rest, în toate frumoasele instituţii ţinute în braţe de Primăria Capitalei, dotate mai nou cu aer condiţionat (te întrebi de ce, dacă joacă numai în anotimpurile scutite de căldură?) poţi să dai cu tunul şi n-ai nimic de văzut. Bugetarul român cultural îşi face valijoara şi pleacă în concediu cât e vara de lungă, de nu găseşti pe nimeni nici de sămânţă până pe 1 septembrie. Culmea e că artiştii ar vrea să joace, unii chiar se plâng că nu pot ieşi la public timp de trei luni, dar te pui cu sindicatul şi protecţia muncii? Singura salvare sunt teatrele independente unde nu-ţi face personalul tehnic program, pentru simplul motiv că nici nu există de cele mai multe ori. O să vă ţinem la curent cu spectacolele jucate aici.
Până atunci, însă, mai aveţi acest week-end la dispoziţie. Aveţi de ales între Teatrul Bulandra unde se joacă Măscăriciul, spectacol conceput de Horaţiu Mălăele după Cehov şi în care cunoscutul actor s-a autodistribuit, şi Elizaveta Bam, spectacol multinominalizat şi premiat cu titlul de cel mai bun spectacol al anului 2006 la Gala Uniter (vezi cronica din Gandul).
Nu vă invidiez, fiindcă e greu de ales între demonstraţia de măiestrie a lui Horaţiu Mălăele din Măscăriciul – eseul lui scenic despre ce înseamnă să fii actor – şi explozia de energie din Elizaveta Bam, o operă bufă „orchestrată” de mereu inovatorul Alexandru Tocilescu. Poate le vedeţi pe amândouă, dat fiind că Măscăriciul se joacă azi (la sala „Toma Caragiu”, iar Elizaveta... mâine (la sala Izvor). Alte oferte: Scaunele de Eugen Ionescu, în regia lui Felix Alexa (tot la Bulandra, „Toma Caragiu”, duminică seara), Variaţiuni enigmatice cu Mircea Diaconu şi Alexandru Repan sau Hangiţa după Carlo Goldoni la Nottara (primul sâmbătă, al doilea duminică seara). Tot la Nottara mai puteţi vedea pe 7 şi 8 iulie două spectacole din repertoriul curent: Profu’ de Jean Pierre Dopagne cu Răzvan Vasilescu (vezi cronica spectacolului) şi Uzina de plăceri S.A. de Valentin Nicolau, regia Alexandru Berceanu, cu Virgil Ogăşanu în rolul principal. Pe site ni se comunică faptul că sala „George Constantin” a Teatrului Nottara are aer condiţionat.
Nu vă aşteptaţi ca asta să crească şi valoarea spectacolelor.

Iubirea Fedrei sau Zona de calamitate sexuală

Cine pe cine domină?
Cine pe cine termină aici?
La fel ca în viaţă, nu se ştie niciodată. Dar e viaţă aici sau se mimează pentru camera de luat vederi? Nu cumva devine totul „peliculă”? Nu cumva e vorba despre un nou „efect de distanţare”, de trăirea prin procură, de autocontemplare stearpă, nici măcar perversă? Spectacolul lui Mihai Măniuţiu, „Iubirea Fedrei”, montat la Teatrul de Stat din Arad şi nominalizat la patru categorii, inclusiv „cel mai bun spectacol”, la Premiile UNITER, le vorbeşte tuturor celor care au trecut prin chinurile iubirii. Adică tuturor celor care au trăit, fiindcă nu se poate închipui viaţă adevărată fără traversarea măcar a unei patimi născute în „zona de calamitate sexuală”, cum spune una dintre replicile acestui text crud, care rosteşte fără menajamente cele mai dureroase adevăruri umane. Acelea pe care adesea noi înşine nu îndrăznim să ni le spunem, nici măcar în gând.
Pentru Sarah Kane, controversata autoare care a rescris tragedia antică, lucrurile sunt văzute în alb şi negru: există aceia care iubesc definitiv, aruncându-se în dragoste fără centură de siguranţă, parcă nerăbdători să-şi frângă gâtul, dacă numai aşa pot simţi gustul vieţii, şi ceilalţi – cei reci, egoişti, „nemernicii fără inimă”, cum îl numesc pe Hipolit atât Fedra, cât şi fiica ei. Din ciocnirea a două fiinţe diametral opuse în iubire ia naştere „zona de calamitate sexuală”, no man’ s land-ul în care sentimentele unuia rătăcesc în deşertul sufletului celuilalt, iar carnea îşi strigă fie dorinţa, fie indiferenţa. Duse la extrem, amândouă provoacă autodistrugerea fiinţei care le-a nutrit.
Autodistrugerea era tema preferată a Sarei Kane. Un fel de autodistrugere prin sondare sistematică, fără menajamente, a interiorului labirintic al fiinţei practică şi regizorul Mihai Măniuţiu în spectacolele sale, acesta fiind, probabil, unul dintre punctele comune ale celor doi artişti care nu par, la prima vedere, a se înrudi prin ceva. Dar există acest punct nevralgic comun: luciditatea extremă, cinismul privirii, fascinaţia tăieturii în carne vie, a torturii autoprovocate, asumate până la capăt.
Modernitatea spectacolului vine din acest comentariu permanent introdus de regizor, din întrebările pe care le lansează asupra modificărilor suferite de fiinţa umană în esenţa ei, sub presiunea noilor tehnologii. Camera de luat vederi rămâne permanent în scenă, personajele devin conştiente de prezenţa ei când spun anumite replici ,– cum ar fi cele legate de regalitate –, în plus imaginile filmate revin ca un laitmotiv în spectacol. Un fel de perversitate ne-a fost inoculată, pare să spună această dedublare, nu mai putem să iubim, nici să murim, fără „ochiul dinafară”, care să ne privească, certificând autenticitatea acţiunilor noastre cele mai intime, dar împiedicându-ne să mai vedem adânc în noi, făcându-ne să alunecăm la suprafaţa fiinţei noastre, în loc să ne scufundăm în oceanul propriilor sentimente, fără de care suntem seci, uscaţi pe dinăntru.
Nu întâmplător, locul în care asistăm la înfuntarea dintre Fedra şi Hipolit, după ce am traversat un hol menit să ne introducă brutal în atmosferă, este, de fapt, incinta unui mic submarin ancorat în vintrele celei dintâi. Acolo se produce furtuna devastatoare a dorinţei, în vârtejul căreia va pieri bărbatul incapabil să iubească, care face sex numai din plictiseală şi îi tratează rău pe toţi cei cu care face asta.
Pe lângă scenografia de-a dreptul fabuloasă a lui Doru Păcurar (nominalizat la premiul pentru cea mai bună scenografie), actorii sunt pilonii acestei construcţii tulburătoare, ei completând cu emoţie răceala cerebrală a eseului scenic măniuţian. Irina Wintze (nominalizată la titlul de cea mai bună actriţă a anului 2006) traversează toate registrele – e când actriţă de dramă, când dansatoare, când de-a dreptul acrobată şi e la fel de expresivă în imaginile filmate. În plus, funcţionează perfect în convenţia distanţării pe care o impune regizorul, fiind o Fedră deopotrivă lucidă şi pasională, o Fedră-regizor a spectacolului în care ea însăşi joacă. Imagine a lubricităţii înseşi, Zoltan Lovas face şi el în Hipolit un rol remarcabil, aruncându-se în scenă cu toate resursele interioare şi construind „monstrul”, „calamitatea sexuală” de care este obsedată Fedra. Nu mai puţin histrionic e Ovidiu Ghiniţă, personaj malefic, ce o asistă pe Fedra în jocul ei macabru. Pentru că regizorul construieşte prin acţiuni scenice o pistă paralelă cu textul, prin care Fedra se strecoară până la întorsătura finală pe care Sarah Kane n-ar fi prevăzut-o: suferinţa din iubire n-a fost, de fapt, reală, ci contrafăcută, iar Fedra iese învingătoare din iubire, ca dintr-o luptă pe viaţă şi pe moarte. E o lovitură de teatru, nu o luptă „dreaptă”.
Dar nici viaţa nu este dreaptă, nu?