De ce avem nevoie de Andrei Şerban, "agentul provocator“?

De ce ţine Andrei Şerban să se întoarcă în România dacă ceea ce se întâmplă aici e atât de puţin ofertant pentru el?

Prima dată, după cum se ştie, a „descins” în teatrul românesc în 1990, chemat de revoluţionarii din cultură, prin vocea lui Ion Caramitru. Toată lumea s-a înclinat în faţa faimei lui internaţionale, dar după puţină vreme a plecat, dând vina pe actori şi pe contextul politic. De atunci a mai trecut pe aici de câteva ori, de fiecare dată dând lecţii despre teatru şi viaţă. A ţinut acum câţiva ani o serie de conferinţe – foarte interesante –, dar completate de mici reprize de meditaţie considerate de unii un fals caraghios. Anul trecut, şi-a luat an sabatic şi a revenit ca să monteze pe scene româneşti, şi iată-l apoi, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din mai a.c., cu nu mai puţin de patru spectacole. Se poate spune că acolo, la Sibiu, a avut loc cea de a doua întoarcere a lui Andrei Şerban în România. Într-o conferinţă de presă ce a avut loc înaintea primului spectacol prezentat, cunoscutul regizor a ţinut să repete ceea ce a mai tot spus cu varii ocazii în ultima vreme: că teatrul românesc e în criză profundă, criză care se vede în primul rând la Teatrul Naţional din Bucureşti şi este adâncită de atitudinea criticilor. Asta pe scurt.

Se pune întrebarea simplă: de ce ţine totuşi Andrei Şerban să se întoarcă în România dacă ceea ce se întâmplă aici e atât de puţin ofertant pentru el?
Singurul răspuns valabil este acela că vrea să schimbe lucrurile, să contribuie, prin spectacolele sale, la ieşirea din criză a teatrului românesc, misiune nobilă şi generoasă, altfel de ce şi-ar pierde vremea un regizor faimos ca el într-o ţară „nedefrişată” teatral ca aceasta din care a plecat cu decenii în urmă?
A mai declarat ceva regizorul, chiar înaintea lecturii cu piesa „Rock’n Roll” de Tom Stoppard la care lucrează în acest moment la Teatrul Naţional din Cluj. A spus, pentru aceia care îi urmăresc opera, că intenţia sa este ca spectacolele montate în România „să nu aibă nici un stil”, adică să nu fie recunoscute ca purtând semnătura Andrei Şerban. Personal, sunt de părere că intenţia lui a reuşit! „Purificare” de Sarah Kane, „Pescăruşul” după Cehov, „Rock’n Roll” de Tom Stoppard nu par să aparţină aceluiaşi regizor. Au fiecare elemente interesante, scene mai bune sau mai rele, actori excelenţi şi actori mediocri, soluţii scenice mai mult sau mai puţin inspirate, dar nimic nu te face să recunoşti „marca Andrei Şerban”, oricare ar fi ea. Numai că mie asta nu mi se pare un merit, ci dimpotrivă, un semn că însuşi cel ce vorbeşte de criză ar putea fi în criză.

Cu toate astea, numai un răuvoitor n-ar remarca faptul că prezenţa lui Andrei Şerban în teatrul românesc are mai multe aspecte benefice: actorii îl aşteaptă cu nerăbdare şi, chiar dacă se găsesc adesea în conflict deschis cu el, îi rămân alături fiind conştienţi că au ce învăţa. Publicul e mereu curios să-i vadă producţiile, fiind adesea stârnit de ieşirile lui în presă, bine coordonate de artistul care a învăţat lecţia americană a promovării. Iar faptul că alege texte importante şi – în afară de „Pescăruşul” – fie nemontate la noi, deşi au marcat teatrul lumii, ca „Purificare” de Sarah Kane, fie foarte noi, proiectându-ne în rând cu lumea, cum se întâmplă cu „Rock’n Roll” a lui Stoppard şi cu „Don Juan în Soho” de Patrick Marber, produce o necesară conectare a noastră la teatrul lumii. Din acest punct de vedere, Şerban le dă într-adevăr o lecţie celor care învârt mereu aceleaşi texte demodate sau le dezgroapă de prin cufere uitate şi le aduc în scenă nici măcar scuturate de praf.

Există, fără îndoială, în acest creator o nelinişte bună, o curiozitate mereu trează, care face din el un „agent provocator” de care e vitală nevoie, măcar pentru a ne ţine treaz instinctul de supravieţuire.
Nu sunt de acord cu aceia care s-ar bucura să nu-l mai vadă aici, preferând să zacă nederanjaţi în comoditatea lor.
Dar nici nu pot aproba dispreţul lui pentru teatrul românesc, pe care totuşi acceptă să-l „fecundeze spiritual”, privindu-l de sus.