Alvis Hermanis: „Viitorul mi se pare plictisitor şi previzibil, dar trecutul e foarte interesant”

Numele lui e pomenit printre numele cele mai importante ale teatrului lumii de azi. În primăvară a deschis la Bucureşti Festivalul Internaţional de Teatru B-FIT cu spectacolul „Viaţă lungă”, care vorbeşte emoţionant despre viaţa bătrânilor. Imediat dupa aceea a primit la Salonic Premiul „Noi realităţi teatrale”, „oglinda tânără” a prestigiosului Premiu Europa pentru Teatru acordat anul acesta lui Peter Zadek şi Peter Stein. Dar actorul şi regizorul Alvis Hermanis nu e interesat nici de premii, nici de succes, nici de viitor, ci de trecut. După ce-am vorbit cu el aproape două ore am simţit şi eu că adierea trecutului e fascinantă în comparaţie cu briza rece a viitorului. Lui Hermanis i-a plăcut „haosul din Bucureşti” şi vroia să viziteze Muzeul Satului. Poate că viitorul lui spectacol va fi despre lumea fascinantă a satului românesc, cine ştie?

- De ce te interesează să faci un spectacol despre bătrâni într-un timp în care toată lumea e obsedată de obţinerea tinereţii veşnice?
- În primul rând pentru actori, e foarte interesant pentru ei, e un material „gustos”, iar eu privesc lucrurile întotdeauna din perspectiva actorului fiindcă asta sunt la bază, actor. Mai general vorbind, toate spectacolele mele sunt despre trecut, nu mă interesează nici prezentul şi nici – mai ales – viitorul, care mi se pare plictisitor, atât de simplu şi de previzibil. Am 40 de ani, dar mă identific mai degrabă cu secolul XX, secolul XX e casa mea, nu secolul XXI. Aş fi preferat chiar să trăiesc în secolul XIX, care a fost probabil cel mai bun pentru om. E vorba de ritmul de viaţă, de atmosferă. Ce se întâmplă acum, cu toată această viteză care ne domină nu este natural, în timp ce în secolul XIX totul era adecvat unei existenţe de calitate. Atunci oamenii aveau vreme să contemple, să se gândească, să scrie scrisori, nu ca acum când totul se rezolvă prin telefon mobil, e-mail sau sms. În special teatrul este o artă care are nevoie de o anumită curgere, de un ritm mai lent, teatrul de calitate nu poate fi rapid.
- Aşadar teatrul nu se potriveşte cu timpurile pe care le trăim. E motivul pentru care unele voci spun- din nou - că el estepe cale de dispariţie.
- Eu cred exact contrariul, şi anume că teatrul va deveni un teritoriu ecologic, poate unicul, pentru umanitate. Oamenii se vor întoarce către teatru şi vor cumpăra biletul pentru ca măcar două ore să suspende ritmul agitat în care trăiesc, să închidă telefoanele mobile şi să-i privească pe cei de pe scenă ca şi cum ar fi vorba despre ei şi despre vieţile lor distruse.
- Sunt artişti, precum Oskaras Korsunovas, al cărui spectacol este inclus în programul B-FIT imediat după al tău, care susţin că teatrul nu trebuie să fie iluzie, ci să dea sens realităţii în care trăim. Tu susţii contrariul şi vorbeşti despre nevoia de iluzie. E bine să căutăm iluzia în teatru?
- Nu vreau să intru în contradicţie cu Oskaras, dar pentru mine e foarte clar că teatrul trebuie să fie o sumă de imagini poetice distilate din realitate. Pot să-ţi spun cum lucrăm noi: actorii adună material, lucrând zeci de mici scenete, deisgur inspirate din viaţa de toate zilele, apoi le selectăm numai pe acelea care au potenţialul de a se transforma în mod poetic. Nu tot ceea ce găseşti pe stradă e bun pentru scenă. Suntem adulţi, nu putem spune cu faţa serioasă că teatrul poate schimba lumea, ar fi ca şi cum am omorî ţânţari cu telefonul mobil. Teatrul e complet inutil, nu lipsit de sens, dar inutil şi aşa ar trebui să fie arta în general. Iar oamenii n-ar trebui să renunţe la această sublimă inutilitate. Acum, de exemplu, repetăm pentru cea de a doua parte a acestui spectacol prezentat la Bucureşti. Sunt aceiaşi oameni, dar cu 40 de ani în urmă, când erau tineri, adică în anii ’60. Nu va avea text, dar tot spectacolul va pleca de la muzica scrisă de Simon and Garfunkel, după mine cea mai romantică muzică a acelei epoci. Pe de altă parte era muzica psihedelică, The Doors, Jimi Hendrix, Janis Joplin, dar Simon and Garfunkel reprezentau utopia absolută, sentimentele romantice ale anilor ’60. Acum strângem material, actorii fac zeci de schiţe, un fel de clipuri teatrale, plecând de la fiecare cântec, începând cu Sound of Silence. Vom selecta apoi acele momente cu potenţial poetic, de exemplu imaginea acestor oameni încercând împreună să întindă antenele de radio ca să prindă un anume program. Poziţiile ciudate pe care le iau în acest scop şi mişcările lor alcătuiesc un fel de coregrafie şi, când se opresc, o imagine poetică, alcătuită din trupurile lor, ca un monument.
- Ca să obţină toate aceste clipuri teatrale actorii lucrează singuri, iar regizorul alege la final conform cu ideea lui de spectacol?
- Da, cred că funcţia principală a regizorului este să încurajeze creativitatea actorilor, să nu le pună nici o barieră. Eu, de exemplu, nu mă pregătesc niciodată pentru repetiţii, îmi place să mă duc „curat” la întâlnirea cu actorii. Nu mi se pare normal cum procedează majoritatea regizorilor, care ştiu totul pe dinafară când încep repetiţiile şi pe urmă nu fac decât să impună actorilor ideile lor. Mi se pare că nu poate ieşi decât rău.
-De-asta ai devenit regizor, fiindcă nu erai mulţumit de cei cu care lucrai?
- Exact. Dar sunt încă actor, de curand am jucat în „Domnişoara Iulia” de Strindberg. Dar pentru mine acum actoria e ca un hobby. Satisfacţia actorului este fizică, emoţională, pe când a regizorului e mai uscată, fiindcă e doar intelectuală.
-Cercetarea trecutului este şi subiectul spectacolului Fathers (Taţi) pe care l-ai început. De ce şi cum veţi vorbi despre asta, va avea o încărcătură personală? Cât din ei înşişi pun actorii într-un astfel de spectacol?
- Plecăm chiar de la ideea ca actorii să joace rolurile taţilor lor, iar textul se va scrie pe măsură ce repetiţiile vor avea loc. Relaţia dintre taţi şi fii e una foarte specială, foarte complicată. Între mamă şi fiu lucrurile sunt clare, dar între taţi şi fii lor rămân atâtea lucruri nespuse, care adaugă o încărcătură specială. Dar spectacolul nu va fi numai despre asta, ci şi despre epoca în care au trăit taţii noştri. În plus, unul dintre actori e german, altul rus, al treilea latvian, deci va fi vorba şi despre cum au interacţionat aceşti oameni, împinşi de istorie, deci va fi şi un comentariu ideologic. Dar ce mă interesează în primul rând este să punem în spectacol cele mai intime gânduri, să povestim acele întâmplări care au durut cel mai mult din punct de vedere personal şi totul să fie foarte autentic. De aceea, spectacolul nu se va juca niciodată în ţările de unde sunt actorii, ca să evităm să-i rănim pe cei din familiile lor, prietenii sau apropiaţii. Dar cred că la publicul de azi nu mai poţi ajunge în mod real decât dacă pui în spectacol o bucăţică din tine. Îmi place când îi aud pe oameni râzând în sală, fiindcă ăsta e primul semn că s-au deschis către spectacol, şi dacă asta s-a întâmplat atunci le poţi comunica şi lucrurile mai profunde, mai subtile.
-Cât de mult în trecut îţi propui să mergi? Şi de ce preferi să scrii textele împreună cu actorii sau să faci spectacole fără text în loc să te sprijini pe clasici, Shakespeare, Cehov etc?
- Pentru că nu există destule informaţii despre vremurile acelea. Spectacolele cu textele lor – am făcut şi eu Cehov mai demult- vorbesc despre noi cei de azi, nu despre ei. Pe mine mă pasionează să caut şi să descopăr micile detalii ale vieţii de zi cu zi din epocile trecute, iar pentru asta nu ai informaţii din sursă directă decât de la începutul secolului XX, în rest sunt doar presupuneri. Teatrul pe care eu îl fac se bazează pe antropologie, pe reconstituirea cât mai precisă a unei epoci în amănuntele ei care sunt atât de suculente pe scenă şi care dau carne unui spectacol. Cât despre Shakespeare, mi se pare că piesele lui au o energie negativă, aproape toate se sfârşesc cu crime şi sângele ţâşneşte peste tot. Shakespeare arată animalul din om, partea lui întunecată.
-Dar nu putem să ne facem că animalul nu există, el ocupă bună parte din fiinţa noastră. De unde şi succesul lui Shakespeare.
- Sigur că există, dar sunt atâţia artişti care vorbesc despre asta, cu tot cinismul din lume, încât eu vreau să fac un pas spre lumină. Să vorbesc despre partea romantică a fiinţei noastre. Care nu trebuie nici ridiculizată, nici lăsată să moară.