Două ore de întâmplări fragmentate, mai multe acţiuni desfăşurate în acelaşi timp pe scenă, muzică cântată live, solo-uri de dans sau momente coregrafiate în care se implică mai mulţi interpreţi, expoziţie de obiecte africane prezentate pe ecrane şi de către actori. La prima vedere, nu e nici o legătură între toate acestea, dar regizorul Jan Lauwers include totul în arhitectura spectacolului său „Camera Isabellei”- jucat peste tot în lume înainte de a ajunge şi la Bucureşti graţie Festivalului Naţional de Teatru – iar spectacolul devine o succesiune de tablouri respirând frumuseţe pură. Tot fragmentar se naşte şi povestea spusă în spectacol, aceea a vieţii unei femei ce moşteneşte în mod bizar o colecţie de obiecte africane, ceea ce îi va schimba traseul existenţial.
Inspirat din realitate, aşa cum regizorul spune chiar pe scenă, înainte de spectacol, şi cum a detaliat într-o întâlnire publică ce a avut loc la Librăria Cărtureşti (la moartea tatălui el a moştenit colecţia de obiecte prezentată pe scenă), spectacolul este transcrierea inedită a unui limbaj teatral nou, sintagma care i-a fost aplicată de critici fiind aceea de „teatru postdramatic”. În ciuda temerilor directorului FNT, Marina Constantinescu, publicul român a reacţionat extrem de bine la propunerea fără precendent pe scenele de la noi pe care o face spectacolul, dovedind o remarcabilă deschidere. De altfel, regizorul însuşi s-a declarat impresionat de căldura cu care a fost primit spectacolul încă de la primele scene.
Unul dintre motivele pentru care spectacolul ajunge foarte direct la public este performanţa uluitoare a interpreţilor care sunt în acelaşi timp actori, dansatori, cântăreţi, doi dintre ei fiind în plus şi compozitorii muzicii, pe care o mixează live. Sunt momente în care totul pare un uriaş laborator creativ instalat în scenă, iar ceea ce produc performerii pare a răsări chiar atunci, în mod spontan. De fapt, fiecare gest e bine calculat, iar detaşarea şi lejeritatea actorilor este atitudinea cerută lor de regizor, adeptul unei metode eliberate de frâne de orice fel, foarte liberă, foarte „casual”. Ceea ce nu exclude profesionalismul, ci dimpotrivă. Chiar dacă îşi alege interpreţii după ce mai întâi se „îndrăgosteşte” de ei, cum spune, Jan Lauwers se asigură ca aceştia să fie perfect antrenaţi, să fie actori compleţi.
Deşi mai puţin evident, spectacolul are şi o dimensiune politică – fiind o critică a extremei drepte şi a trecutului „negru” în materie de colonialism al Belgiei, ţara de provenienţă a companiei. Nu mai puţin, artistul care l-a creat - care e şi artist vizual şi muzician – crede în valoarea de divertisment a spectacolelor sale. Cât despre viitorul teatrului, considerat de mulţi la sfârşit de drum, Lauwers e foarte optimist: „Ceea ce apăr eu în teatru este umanitatea lui. Cred că teatrul are un mare viitor exact pentru asta. Sunt spectacole care încearcă să copieze cinematograful, există internetul şi realitatea virtuală, dar totul este foarte inuman, în timp ce viitorul teatrului stă în umanitatea lui.”
Jan Lauwers, artistul complet
Regizor, scenograf, autor de instalaţii, scriitor şi realizator de film, Lauwers se califică pentru titlul de artist complet. A fost premiat cu un Obie Award pentru teatru şi a primit alte distincţii pentru film
De mai bine de douăzeci de ani Jan Lauwers surprinde lumea teatrului prin spectacolele sale inovative şi prin dinamismul său care îl face să schimbe des modul în care se exprimă. Munca sa care a trasat noi tendinţe în arta scenei se leagă în special de compania Needcompany pe care a fondat-o la Bruxelles în 1986. Aici s-a remarcat de la bun început prin spectacole cu o puternică dimensiune vizuală, adesea cu o compoziţie fragmentară. A atins vârful recunoaşterii sale în 1997, când a prezentat în premieră spectacolul Caligula, după Camus, prima parte a unui diptic numit „No beauty for me there, where human life is rare” (Nici o frumuseţe pentru mine acolo unde viaţa omenească e rară) – volum lansat şi la Bucureşti. Temele spectacolelor produse de Needcompany sunt, cu variaţiuni, violenţa, dragostea, erotismul şi moartea, combinate în doze diferite.
Autor a numeroase instalaţii, a unor spectacole tip site specific (spectacole ce pun în valoare clădiri), a unor piese de teatru strânse în mai multe volume, mai nou pasionat de film – a produs şi regizat câteva documentare, dar şi un lungmetraj, „Goldfish”, invitat la multe festivaluri de film din lume, Jan Lauwers este prototipul artistului veşnic neliniştit, care nu încetează să caute noi drumuri chiar şi după ce acelea pe care le-a deschis sunt demult consacrate şi urmate de alţii.
Jan Lauwers: „Arta reprezintă libertatea şi nevoia de a le spune oamenilor să nu se teamă de libertate. Ca artist lucrezi singur, dar în teatru ai nevoie de ceilalţi, adică ai nevoie de companie (you need company), de unde şi numele nostru”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu