De vorba cu Thomas Ostermeier la Bucuresti
„Riscăm să ne întoarcem la modele de comportament de-acum 100 de ani fiindcă ne conferă siguranţă”

- În ultima vreme ai montat mai multe spectacole având în centrul lor eroine feminine: Electra după O’Neill, Hedda Gabler şi Nora de Ibsen, Concert la cerere (ultimele două prezentate şi la Bucureşti). După toate teoriile pro şi contra feminism care au bulversat felul în care este privită condiţia femeii în ultimele decenii, care ţi se pare că este aceasta acum? Ai aflat mai multe despre asta lucrând la aceste spectacole?
- Aceste ultime două spectacole au fost, se poate spune, o cercetare extremă a biografiei femeii, confruntată azi cu două opţiuni: viaţa într-un cămin liniştit, burghez, în care se simte ca în cuşcă sau viaţa la limita sărăciei. Mai ales la nivelul decorului spectacolele reflectă chiar aceste extreme ale biografiei feminine. Noi le jucăm împreună, unul după altul, sunt motive care se regăsesc dintr-unul în altul. Ne-am închipuit ce s-ar întâmpla cu Nora dacă şi-ar ispăşi vina, copiii i-ar fi luaţi, ar trece timpul... Ar fi femeia din Concert la cerere, găsesc că poate fi o continuare bună.
- E ciudat să vorbeşti ca bărbat despre femei. În Germania există o teoreticiană feminină Alice Schwartzer, celebră fiindcă a cunoscut-o în anii 70 pe Simone de Beauvoir şi i-a luat multe interviuri. Cartea ei de interviuri noi am lansat-o la Shaubuhne, unde ea e invitată adesea şi sigur că nu aş face asta dacă n-aş fi de acord cu ceea ce spune. În aceste convorbiri m-a uimit cât de departe a ajuns radicalismul în gândire când e vorba de problema feminismului şi cred că nu mai e cale de întoarcere după asta. Pentru că Simone de Beauvoir era o femeie inteligentă, ea nu spune nici un moment că femeia e mai bună decât bărbatul şi se dezice de clişeele care spun că femeile sunt mai responsabile, au mai multă grijă de copiii – le respinge. Spectacolele mele cu Hedda, Nora, Concert... sunt toate despre condiţia femeii într-o societate patriarhală. Într-o societate condusă de bărbaţi care sunt posibilităţile femeii? Iar spectacolele dau fiecare câte un răspuns lipsit de speranţă. De fapt, nu e sarcina teatrului să dea răspunsuri, ci să pună probleme, dar această punere a problemei trebuie să fie rezultatul unei priviri directe şi exacte. Şi ceea ce i se limpezeşte Norei în spectacolul nostru e ceea ce i se limpezea şi acum o sută de ani, numai că ea acţionează altfel acum. Asta nu ca rezultat al unei psihologii diferite, ci ca un răspuns la receptarea pe care a avut-o de-a lungul timpului acest text, la rolul pe care l-a avut el în mişcarea feministă. A fost modalitatea noastră de a spune „V-aţi uitat atâta timp la Nora şi n-aţi înţeles nimic”. Iar Hedda e povestea unei femei inteligente, mai talentate decât bărbaţii din jur, dar care nu reuşeşte să-şi împlinească acest talent, aruncându-se singură în capcană, fiindcă nu reuşeşte să facă altfel, mai degrabă din cauza ei însăşi decât din cauza societăţii. Văd foarte adesea chiar în cercul meu de prieteni că, deşi trăim într-o societate liberală şi femeile merg la universitate, după un timp se retrag ele însele, dintr-un impuls propri şi se ocupă de familie, copiii, pentru ca mai apoi, după câţiva ani, să se regăsească într-o capcană, iar acest fenomen m-a interesat foarte tare. Cred că asta e problema societăţii vestice unde există această spaimă economică, de a pierde confortul câştigat deja şi atunci ne întoarcem la aceste modele de comportament de-acum 100 de ani, care ne conferă siguranţă. Iar raporturile femeie-bărbat contribuie mult aici. Nu am ajuns la o revelaţie anume lucrând la aceste spectcaole, dar şocul meu a fost că personajele lui Ibsen sunt foarte actuale, că modelele de atunci sunt reluate de lumea noastră contemporană.

- Una dintre legăturile pe care le aveţi cu teatrul românesc, anterior acestei prime veniri la Bucureşti, este invitarea a doi tineri dramaturgi la teatrul pe care îl conduceţi – Peca Ştefan şi Gianina Cărbunariu - piesa ultimei, Kebab, fiind chiar montată în teatrul pe care îl conduceţi, după un prim contact cu publicul la nivel de lecturi. Ca susţinător al dramaturgiei contemporane, care a descoperit câţiva autori cunoscuţi mondial – Sarah Kane, Marius von Mayenburg - de ce crezi că e important pentru oamenii de azi să vadă lumea prin ochii autorilor de teatru din vremea lor?
- Când am început în ’95-’96 la teatrul Baracke era o perioadă de stagnare în teatrul german. Erau actori extraordinari, regizori celebri - Castorf, Marthaler -, dar mie şi colegilor mei nu ne-au mai ajuns aceste întâmplări teatrale, erau materiale vechi, deconstruite într-o estetică de un extrem cinism. Am admirat acest fenomen ca spectator de teatru, dar el nu avea nimic de-a face cu ce trăiam zilnic în viaţa mea, cu experienţele şi sentimentele mele. Nu găseam nimic din asta pe scenă. Am avut de aceea o puternică nostalgie pentru un limbaj teatral realist, pentru a prezenta ce se întâmpla în jurul meu. Nu sunt un regizor care să vorbească despre condiţia umană în general printr-un demers foarte filozofic, nu cred că omul a fost mereu aşa şi va fi de-a pururi la fel, că nu se va schimba. Eu am o viziune mai degrabă sociologică, văd cum oamenii se comportă într-un anumit fel în anumite condiţii şi altfel în cu totul alt context, iar asta mă interesează enorm. Şi de aceea caut piese de autori contemporani care vorbesc despre situaţii descoperite de ei în lumea în care trăim. E interesant de montat piesa Gianinei Cărbunariu, Kebab, pentru că vorbeşte despre biografia cuiva care pleacă din România şi încearcă să-şi contruiască o viaţă în Irlanda, fiindcă nu e vorba numai de acest personaj de fapt, ci despre faptul că fiecare dintre noi încearcă să-şi construiască o existenţă mai bună, acoperită material. Care sunt condiţiile, care e preţul de plătit pentru asta?
- Am descoperit noua dramaturgie românească fiindcă pe noi, la Shaubuhne, ne interesează enorm ce se întâmplă în societăţile din est aflate în schimbare, fiindcă tensiunile, conflictele sunt un teren fertil pentru dramă, pentru teatru. Asta sperăm, la asta ne aşteptăm... Fiindcă societatea germană vestică e adormită, sunt ceva schimbări, dar abia vizibile.

- Din cauza confortului.
- Sigur, confort, lux, lipsa de schimbări ale sistemului politic. În acelaşi timp, trebuie să avem mereu o privire proaspătă. Nu e vorba doar că sunt ţări în care a căzut comunismul ceea ce a lăsat urme, ci mai e şi faptul că sunt în zonă culturi foarte bogate, cu influenţe din Orient. De-asta anul trecut, când ai fost prima dată la Shaubuhne, ai văzut că programul nostru includea mai multe ţări, exact acelea aflate de-a lungul unei linii imaginare ce desparte Orientul de Occident. De-asta noi am numit festivalul atunci Orient Express. Într-un fel, dacă vrei, cultura din aceste ţări e mai senzuală. Aceste ţări fiind închise faţă de lume până acum, sunt fricţiuni din două sensuri, între Orient şi Occident, între Est şi Vest, ceea ce ne-a sporit interesul. Nu e vorba de un interes pur exotic, ci despre faptul că anumite tipare de evoluţie sunt identice cu acelea din societatea vestică, e ceea ce creşte pe terenul pe care noi l-am însămânţat. La următoarea ediţie ne mutăm spre Levant, ţările de la Mediterană, ţările de limbă arabă.
- Cât despre motivele pentru care oamenii ar trebui să vadă lumea prin ochii dramaturgilor contemporani, mie mi se par evidente. E foarte important că fiecare perioadă din teatru amintită azi ca una esenţială, a fost marcată de dramaturgi. Ne amintim de numele lui Shakespeare, nu de regizorii timpului, ne amintim de Cehov, mă rog şi de Stanislavski şi Meyerhold odată cu el, dar nu şi de ceilalţi din timpul lor. Paşii pe care i-a făcut Stanislavski atunci erau bazaţi pe un text contemporan, oamenii uită asta mereu. El n-a montat doar Shakespeare, ci s-a concentrat pe noile piese ale contemporanului său. Cred că am ajuns de ceva timp la un punct în care tot montând clasici şi întorcându-i pe toate părţile, avem tendinţa să uităm că mai există şi scriitori în viaţă. Dar acesta e un drum care poate duce la un colaps al teatrului dacă nu readucem dramaturgii în teatru.

- Unii dintre tinerii regizori români aproape că nu montează decât texte contemporane, nu vor să audă de clasici. E vreun pericol în asta?
- Orice generaţie puternică trebuie să fie radicală ca să-şi găsească locul într-un peisaj predefinit. Interesul pentru clasici va reveni, cred eu. A fost la fel cu câteva generaţii în urmă, dar lucrurile s-au restabilit.

- Apropo de un eventual colaps în teatru, există teorii conform cărora teatrul e o artă pe moarte, ceea ce nu e prima dată când se spune. Ce părere ai despre asta?
- Dacă e pe moarte, atunci poate că nu merită să trăiască. Trebuie să vorbeşti unui public despre lucruri importante pentru el, să-i arăţi că are nevoie de teatru. În cariera mea de spectator de teatru am avut adesea impresia că ceea ce văd pe scenă e făcut doar pentru un grup mic de oameni, care se ştiu între ei, care vorbesc doar unii cu alţii şi au referinţe comune. Pentru mine, cel mai mare pericol este ca teatrul să nu mai fie pentru toată lumea, să piardă legătura cu ceea ce se întâmplă în afara lui. Iar acesta e un pericol real în orice loc din lume unde se face teatru prin tradiţie.

Info plus:
Thomas Ostermeier este unul dintre cei mai celebraţi regizori contemporani, deşi are numai 39 de ani. A condus primul mare teatru la 29 de ani, când a preluat Baracke am Deutschen Theater din Berlin, unde a montat piese contemporane de Mark Ravenhill, Sarah Kane, Marius von Mayenburg, David Harrower ş.a. Din septembrie 1999 a venit la conducerea Shaubuhne am Lehniner Platz împreună cu Luk Perceval şi Falk Richter, continuând cu succes direcţia de sprijinire a textului contemporană, dar şi deschiderea către reinterpretarea critică a pieselor clasice.
foto: ziarul Gandul