Cum a devenit Nora păpuşa Barbie

S-a spus despre „Nora” lui Ostermeier (prezentat la Bucuresti in Festivalul National de Teatru) că este un spectacol extraordinar, dar au fost voci care sau ridicat împotriva faptului că la final eroina lui Ibsen îl împuşcă pe soţul ei, imediat după ce l-a anunţat că îl părăseşte. Regizorul însuşi a admis la întâlnirea cu presa pe care a avut-o la Bucureşti înainte de spectacol că se îndoieşte de această idee pe care a avut-o, deşi ea a venit dintr-un impuls „sănătos” pe care l-a rezumat în cuvintele: „De o sută de ani vă uitaţi la Nora şi n-aţi înţeles-o cu adevărat niciodată.” Sigur, gestul radical s-ar putea pune pe seama faptului că Nora trăieşte într-o cultură a violenţei, că ascultă muzică cu un beat agresiv şi că se joacă violent cu copiii ei, împuşcăturile fiind distracţia lor favorită. De altfel, de la primul gest al cameristei (devenită baby-sitter) de a o împuşca în glumă pe Nora cu un umeraş de haine, trecând prin jocul violent pe care baby-sitter-ul şi Nora îl joacă cu cei mici, împuşcîndu-se unii pe alţii şi sfârşind cu bizarul costum pregătit Norei de soţul ei pentru balul de Crăciun – o deghizare în Lara Croft, personaj de joc pe computer şi apoi de film, figurat aici în faza de după o luptă crâncenă, adică plină de sânge, cu urmele unor răni proaspete, plus tocurile de pistol atârnate la brâu – gestul final al Norei este vestit în repetate rânduri, aşa încât aproape că nu mai uimeşte pe nimeni la final. La nivel simbolic, el spune de fapt ceva despre sfârşitul oricărei iubiri. Care nu e pe deplin terminată decât atunci când în sinea ta reuşeşti să ştergi toate urmele. Explicaţia dată de actriţa Anne Tismer (excepţionala interpretă a personajului) într-o întâlnire publică la Bucureşti a fost aceea că Nora ucide cu acest foc de armă însuşi sistemul patriarhal care a ţinut-o închisă de-a lungul timpului, ceea ce poate fi o generalizare utilă. Dar cel mai emoţionant rămâne de fapt adevăratul final al spectacolului, ieşirea Norei din casă şi cele câteva momente pe care ea le petrece singură, afară, la începutul unui drum în necunoscut pe care a avut, totuşi, forţa să-l înceapă. Părărind căsuţa perfectă, dotată cu gadget-uri high-tech, în care era răsfăţată asemeni unei păpuşi Barbie, cum îi reproşează soţului.

A divorţat după ce a văzut spectacolul
Ostermeier a povestit la Bucureşti o anecdotă care i s-a părut cea mai semnificativă dintre toate, deşi au fost multe întâmplări petrecute în jurul spectacolului cu Nora. La petrecerea prin care aniversau 40 de reprezentaţii, o femeie tânără şi frumoasă a venit la el şi i-a spus că trebuie să-i mulţumească, fiindcă după ce a văzut spectacolul lui a decis să divorţeze. Întrebat de ziariştii români dacă s-a simţit mândru sau vinovat după această mărturisire, regizorul a răspuns „M-aş fi simţit vinovat dacă îl împuşca. Aşa, m-am simţit mândru.”
„Nora” lui Ostermeier a călătorit pe toate continentele. Destinul spectaculos al acestei montări se explică prin intensa actualitate a textului – al cărui context este practic refăcut de noile tendinţe sociale din Europa Occidentală, care se reîntoarce la confortul şi bunăstarea pierdute acum câteva decenii. Familia redevine o valoare esenţială, dar şi o capcană pentru acelea de la care se aşteaptă să întreţină soliditatea acesteia- femeile. Presate din nou de contextul social, acum, după decenii de teorii feministe, ele cedează din nou impulsului de a pune familia pe primul plan, lăsându-se deoparte pe ele însele şi trezindu-se că regretă când e prea târziu. Un moment cheie în spectacolul lui Ostermeier este acela al discuţiei finale – singura în opt ani – în care Nora îi spune soţului ei că, pe lângă datoria de soţie şi de mamă, pe care el i le aminteşte mereu, mai are o datorie: faţă de ea însăşi care este, înainte de a fi fost mamă şi soţie, un om.
Imaginile memorabile din spectacol (cufundarea corpurilor protagoniştilor în uriaşul acvariu ce decorează casa soţilor Helmer – fie de bucurie, fie de disperare, fie ca urmare a morţii), spectaculoasa rotire a casei reconstruite pe scenă, ca să vedem din toate unghiurile (Nora dansează/ Casa se învârte cu ea), ironia postmodernă a coloanei sonore ce înglobează hituri contemporane cu un beat agresiv, dar cu versuri ce spun parcă, altfel, replicile lui Ibsen, sugestiile postmoderne, ca aluzia la îngerii căzuţi ai lumii de azi, sfârşind de SIDA, ca în „Îngeri în America”, piesa cult a lui Kushner (doctorul Rank, costumat pentru bal în îngeraş ale cărui aripi sunt ţinute de bretelele de la pantaloni, e prea beat ca să stea în picioare şi se împiedică repetat de scările casei) - toate sunt detalii ce construiesc un spectacol solid, motivat până la ultimul gest, rezultat al unei priviri proaspete şi directe, fără menajamente, asupra relaţiei care a fascinat artiştii din toate timpurile: relaţia dintre bărbat şi femeie.