Nu cred în monştrii sacri, dar cred în Victor Rebengiuc

În mod normal n-aş fi început cu o negaţie, dar am vrut să mă delimitez de la bun început de această categorie, specie..nu ştiu cum să-i spun, de dinozauri culturali, a căror legendă se hrăneşte dintr-un trecut incert, aproape imposibil de cercetat de către cine trăieşte azi. Avem prea mulţi.

Cred, în schimb, în adevăraţii mesageri ai trecutului, cei care ne aduc de atunci ceea ce merită păstrat şi dus mai departe. Nu e greu să-i deosebeşti: primul semn este permanenta lor grijă de a se reinventa, faptul că nu încetează să caute, să descopere, să se înconjoare de alţi şi alţi oameni de valoare. Şi nu se feresc să recunoască: mereu înveţi câte ceva. Victor Rebengiuc este unul dintre aceşti oameni-punte, recomandaţi deopotrivă de trecutul lor, dar şi de prezentul în care sunt permanent implicaţi. Actor cu conştiinţă, Rebengiuc a scandalizat prin gestul de neuitat făcut la Televiziunea română în primele zile de după Revoluţie: acum câţiva ani îmi spunea într-un interviu la TVR Cultural că îi vine să apară din nou cu sulul de hârtie igienică pe micul ecran şi să-l dedice unora, încă activi în plan politic, deşi ar fi trebuit să se facă uitaţi de opinia publică. În calitate de rector al şcolii de teatru şi film a reuşit să se facă iubit de toţi tinerii care au studiat acolo, pe mulţi dintre ei luându-i cu sine la Teatrul Bulandra când şi-a început directoratul cu revigorarea trupei. Tot Victor Rebengiuc a cultivat colaborarea artistică exemplară cu regizorul rus Yuriy Kordonskiy, re-invitat la iniţiativa actorului, impresionat de tinereţea şi seriozitatea lui, calităţi care pot merge bine împreună. Nu ştiu cât de des sunt programate spectacolele lui Kordonskiy la Bulandra, dar la Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă cu sala plină „Inimă de câine”, cu Victor Rebengiuc în rolul principal.
Nu trebuie uitate filmele făcute în ultimii ani de Victor Rebengiuc, în care actorul impresionează printr-un joc modern, de o simplitate şi naturaleţe şocante. N-o să pot uita niciodată scena din Nicki şi Flo, în regia lui Lucian Pintilie, în care bătrânul militar se spală, se îmbracă meticulos şi coboară din bloc cu toporul în mână pentru a-l pocni în cap pe cuscrul lui care locuieşte vis-a-vis. Temeinicia fiecărui gest al personajului interpretat de Victor Rebengiuc are ceva din structura personală a actorului.
Am scris acest text pentru că de curând a ieşit pe piaţă o carte dedicată actorului Victor Rebengiuc în care am fost invitată de pe o zi pe alta să scriu. Aş fi vrut să o fac, dar în timpul extrem de scurt oferit mi-ar fi fost imposibil. Sper ca aceste gânduri să anunţe apariţia acestei cărţi, la editura Humanitas, un volum care vorbeşte despre personalitatea actorului şi omului Rebengiuc, unul dintre puţinii noştri mari actori.

Richard Foreman - Un alt fel de coerenţă

Când am văzut primul spectacol semnat de regizorul american Richard Foreman – „Wake up mr. Sleepy, your unconscious mind is dead!” n-am înţeles nimic. Am ieşit din sală complet bulversată, vag iritată, gata să ironizez pe oricine mi l-ar fi lăudat pe regizor în clipa aceea. Nimic din ce văzusem nu semăna cu ceea ce ştiam eu că este teatru. Dar ştie cineva ce este teatrul şi, la urma urmei, este el fixat în vreun tipar care să nu mai suporte schimbări? Ar fi foarte trist.
Aşa încât, în timp ce mâncam orezul pregătit sub ochii mei într-un mic restaurant japonez de lângă biserica în care se află sediul Ontological Hysteric Theatre din New York, compania ale cărei baze au fost puse de Foreman încă din 1968, m-am mai gândit la ce văzusem şi lucrurile au început să capete un fel de sens.
Avangardist structural, Richard Foreman se redescoperă pe el însuşi sistematic şi a intrat în ultimii ani într-o fază de negare a teatrului. Nu mai crede în el, în puterea lui de a-l mişca pe cel care asistă la ceea ce se întâmplă pe scenă, dar ca vechi realizator poartă cu sine şi valorifică într-un mod neobişnuit un bagaj consistent de semne teatrale. Atras tot mai mult de film, Foreman îşi construieşte spectacolele pe un schelet de imagini filmate înainte în diverse locuri din lume (vezi bridge project - http://www.bridgefilm.com/Site/ABOUT.html) căruia îi adaugă imagini şi acţiuni petrecute în scenă, într-un decor complex, exprimând derizoriul. Tot ceea ce ţine de scenă e vechi, prăfuit, derizoriu, dar menţinut ca atare, chiar dacă – sau tocmai pentru că - îţi trezeşte nostalgia pentru un timp pierdut definitiv. Din combinaţia cu imaginile filmate rezultă un alt tip de expresivitate şi cu siguranţă un alt tip de coerenţă (care poate fi tratată de unii drept „incoerenţă”), iar fiecare impuls dat de scenele filmate sau de cele jucate se contorizează în conştiinţa spectatorului în vederea unei decriptări ulterioare. Te urmăresc mult timp după spectacole figurile şi atitudinile imortalizate pe peliculă, se strâng în subconştient ca să alcătuiască un teren fertil, plin de seminţele unei nelinişti benefice oricărui spirit.
Richard Foreman face câte un spectacol pe an, cu premiera în luna ianuarie. „...mr. Sleepy” era producţia din 2007. Producţia de anul acesta, „Deep Trance Behavior in Potatoland”, urmează acelaşi tipar de construcţie, imaginile fiind înregistrate în Japonia şi Anglia. Scopul: acelaşi, o excursie în subconştient punctată de imagini filmate, acorduri de pian, lumini care se aprind brusc – un reflector fiind îndreptat ameninţător spre spectatori, al căror confort este risipit cu bunăştiinţă şi cu metodă. Un excurs prin inconştient care este astfel activat şi reanimat, scos la iveală forţat, ca o mănuşă întoarsă brusc pe dos. O serie intreaga de personaje cosmaresti (o copie Dracula, printre altele), intr-un decor ce seamana cu acela dintr-un film de groaza - jocul cu perspectiva si dimensiunile obiectelor ajutand in acest sens - se perinda in scena, avand un comportament hipnotic. Ei se misca de parca ar fi in transa si devin un fel de introducere sau completare la imaginile filmate. Mesajul: nu există sau nu este formulat ca atare, ci transmis sub formă de impulsuri. Nici nu ştiu dacă se poate vorbi despre mesaje în sensul tradiţional al cuvântului, cum nici despre teatru nu poate fi vorba în felul obişnuit, dar ştiu că acest nou tip de coerenţă, care stârneşte deopotrivă stupoare şi curiozitate - unora, mai obişnuiţi cu experimentele lui Foreman le stârneşte şi râsul – este cu adevărat provocator şi incitant, având toate datele pentru a defini o nouă estetică, chiar dacă nu seamănă cu nimic din ceea ce am putea vedea pe o scenă românească, de exemplu.

Platonov, o poveste despre ratare

Plictiseala nu se mai naşte azi din aceleaşi motive ca pe vremea lui Cehov. Ultima epocă recentă în care timpul curgea mai lent, iar oamenii aveau când să-şi decanteze trăirile astfel încât să experimenteze cu adevărat plictiseala a fost probabil prin anii ’60, motiv pentru care şi acţiunea din „Platonov” – în viziunea lui Vlad Massaci şi scenografia lui Dan Titza la Nottara – este trasă mai aproape de acest moment de la mijlocul secolului trecut. De-atunci înainte, ritmul de viaţă s-a accelerat treptat, devenind brutal şi determinând alte tipuri de ratare. Ratarea din plictiseală, din lipsă de reacţie, din neputinţa de a-ţi ghida propria viaţă – toate acestea îi sunt proprii lui Platonov, unul dintre cele mai fascinante personaje ale lui Cehov din piesa de tinereţe, rămasă neterminată. Împietrirea în propria-i existenţă şi felul în care el lasă, iresponsabil, să treacă pe lângă el oameni, iubiri, drame, fac din Platonov prototipul ratatului dramatic, tocmai pentru că ar avea toate datele pentru o existenţă reuşită. „Platonov” (sau „Piesa fără titlu” sau „Fără tată”, cum a mai fost numită) conţine cel mai bine acel „concentrat de nimic” care se găseşte în doze diferite în mai toate piesele cehoviene.
Cum să joci „nimicul”
Acolo unde nu se întâmplă nimic, viaţa se vede cel mai bine în curgerea ei. Iar aici această curgere nu are vreo direcţie, personajele plutesc amestecându-se într-o baltă stătută, iar unele dintre ele cad inevitabil la fund. Cum e cel mai greu să vorbeşti „despre nimic”, aici e punctul în care unii dintre actorii aleşi de regizorul Vlad Massaci reuşesc foarte bine (Victoria Cociaş în voluptuoasa Ana Andreevna, Gabriela Crişu în Saşa atât de frumoasă în simplitatea ei caraghioasă, Ada Navrot în rolul freneticei Maria Efimovna Grekova, Ion Grosu, doctorul Trileţki şi Dani Popescu, Osip) şi tot aici unii dintre ei se împiedică şi ratează (cel mai grav Crenguţa Hariton în rolul Sofiei, cea doritoare de fericire şi de schimbare). Apariţia Sofiei, care dă peste cap viaţa liniştită a micii comunităţi de ţară, ar fi trebuit să creeze cele mai aprinse scene, însă cel puţin în prima parte a spectacolului actriţa „joacă” excesiv plictiseala, abordând o sumă de gesturi-clişeu care ţin de suprafaţă, nu de interiorul personajului: ochii daţi peste cap, bâţâitul din picior, aranjatul şuviţelor rebele etc. Nu e simplu să joci „nimicul” şi nici să accepţi răbdător – şi teatral - trecerea timpului. Aceasta e însă foarte bine redată de scenografia lui Dan Titza, ce imaginează un decor simplu, sărăcăcios, a cărui vedetă este platforma de lemn ce avansează în sală, înconjurată de rânduri întregi de sticle goale, peste care s-a aşezat praful. Pe această platformă, luminată uneori de dedesubt, sunt aşezate pe rând o bancă simplă, de lemn, un divan vintage autentic şi un fotoliu simplu, verde, iar în jurul lor se învârt personajele şi micile evenimente menite să dea vieţi peste cap şi să se termine dramatic prin moartea lui Platonov.
De la film, la teatru
Un rol foarte bun face tânărul actor Adrian Văncică, mai des văzut în film până acum (Hârtia va fi albastră, Visul lui Liviu, Boogie). Curajul regizorului de a-l distribui într-un rol pentru care se aleg de obicei actori cu multă experienţă, având blazarea decantată în sânge, este răsplătit, fiindcă Văncică joacă foarte credibil „risipirea” – atât momentele de iresponsabilă luare în răspăr a tuturor, momentele de fermecătoare inflamare care le cuceresc pe femeile din jur, cât şi momentele de derută, pe care le pune când pe seama beţiei, când pe seama somnului.
Un spectacol bine lucrat, modern, fără obsesia modernităţii, „Platonov”-ului lui Vlad Massaci ne poate reîmprieteni cu noi înşine, amintindu-ne cât de uşor e să ratezi, adică să nu-ţi trăieşti – indiferent din ce motiv – viaţa din plin, aşa cum ar merita ea trăită.