Nu cred în monştrii sacri, dar cred în Victor Rebengiuc

În mod normal n-aş fi început cu o negaţie, dar am vrut să mă delimitez de la bun început de această categorie, specie..nu ştiu cum să-i spun, de dinozauri culturali, a căror legendă se hrăneşte dintr-un trecut incert, aproape imposibil de cercetat de către cine trăieşte azi. Avem prea mulţi.

Cred, în schimb, în adevăraţii mesageri ai trecutului, cei care ne aduc de atunci ceea ce merită păstrat şi dus mai departe. Nu e greu să-i deosebeşti: primul semn este permanenta lor grijă de a se reinventa, faptul că nu încetează să caute, să descopere, să se înconjoare de alţi şi alţi oameni de valoare. Şi nu se feresc să recunoască: mereu înveţi câte ceva. Victor Rebengiuc este unul dintre aceşti oameni-punte, recomandaţi deopotrivă de trecutul lor, dar şi de prezentul în care sunt permanent implicaţi. Actor cu conştiinţă, Rebengiuc a scandalizat prin gestul de neuitat făcut la Televiziunea română în primele zile de după Revoluţie: acum câţiva ani îmi spunea într-un interviu la TVR Cultural că îi vine să apară din nou cu sulul de hârtie igienică pe micul ecran şi să-l dedice unora, încă activi în plan politic, deşi ar fi trebuit să se facă uitaţi de opinia publică. În calitate de rector al şcolii de teatru şi film a reuşit să se facă iubit de toţi tinerii care au studiat acolo, pe mulţi dintre ei luându-i cu sine la Teatrul Bulandra când şi-a început directoratul cu revigorarea trupei. Tot Victor Rebengiuc a cultivat colaborarea artistică exemplară cu regizorul rus Yuriy Kordonskiy, re-invitat la iniţiativa actorului, impresionat de tinereţea şi seriozitatea lui, calităţi care pot merge bine împreună. Nu ştiu cât de des sunt programate spectacolele lui Kordonskiy la Bulandra, dar la Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă cu sala plină „Inimă de câine”, cu Victor Rebengiuc în rolul principal.
Nu trebuie uitate filmele făcute în ultimii ani de Victor Rebengiuc, în care actorul impresionează printr-un joc modern, de o simplitate şi naturaleţe şocante. N-o să pot uita niciodată scena din Nicki şi Flo, în regia lui Lucian Pintilie, în care bătrânul militar se spală, se îmbracă meticulos şi coboară din bloc cu toporul în mână pentru a-l pocni în cap pe cuscrul lui care locuieşte vis-a-vis. Temeinicia fiecărui gest al personajului interpretat de Victor Rebengiuc are ceva din structura personală a actorului.
Am scris acest text pentru că de curând a ieşit pe piaţă o carte dedicată actorului Victor Rebengiuc în care am fost invitată de pe o zi pe alta să scriu. Aş fi vrut să o fac, dar în timpul extrem de scurt oferit mi-ar fi fost imposibil. Sper ca aceste gânduri să anunţe apariţia acestei cărţi, la editura Humanitas, un volum care vorbeşte despre personalitatea actorului şi omului Rebengiuc, unul dintre puţinii noştri mari actori.