Plictiseala nu se mai naşte azi din aceleaşi motive ca pe vremea lui Cehov. Ultima epocă recentă în care timpul curgea mai lent, iar oamenii aveau când să-şi decanteze trăirile astfel încât să experimenteze cu adevărat plictiseala a fost probabil prin anii ’60, motiv pentru care şi acţiunea din „Platonov” – în viziunea lui Vlad Massaci şi scenografia lui Dan Titza la Nottara – este trasă mai aproape de acest moment de la mijlocul secolului trecut. De-atunci înainte, ritmul de viaţă s-a accelerat treptat, devenind brutal şi determinând alte tipuri de ratare. Ratarea din plictiseală, din lipsă de reacţie, din neputinţa de a-ţi ghida propria viaţă – toate acestea îi sunt proprii lui Platonov, unul dintre cele mai fascinante personaje ale lui Cehov din piesa de tinereţe, rămasă neterminată. Împietrirea în propria-i existenţă şi felul în care el lasă, iresponsabil, să treacă pe lângă el oameni, iubiri, drame, fac din Platonov prototipul ratatului dramatic, tocmai pentru că ar avea toate datele pentru o existenţă reuşită. „Platonov” (sau „Piesa fără titlu” sau „Fără tată”, cum a mai fost numită) conţine cel mai bine acel „concentrat de nimic” care se găseşte în doze diferite în mai toate piesele cehoviene.
Cum să joci „nimicul”
Acolo unde nu se întâmplă nimic, viaţa se vede cel mai bine în curgerea ei. Iar aici această curgere nu are vreo direcţie, personajele plutesc amestecându-se într-o baltă stătută, iar unele dintre ele cad inevitabil la fund. Cum e cel mai greu să vorbeşti „despre nimic”, aici e punctul în care unii dintre actorii aleşi de regizorul Vlad Massaci reuşesc foarte bine (Victoria Cociaş în voluptuoasa Ana Andreevna, Gabriela Crişu în Saşa atât de frumoasă în simplitatea ei caraghioasă, Ada Navrot în rolul freneticei Maria Efimovna Grekova, Ion Grosu, doctorul Trileţki şi Dani Popescu, Osip) şi tot aici unii dintre ei se împiedică şi ratează (cel mai grav Crenguţa Hariton în rolul Sofiei, cea doritoare de fericire şi de schimbare). Apariţia Sofiei, care dă peste cap viaţa liniştită a micii comunităţi de ţară, ar fi trebuit să creeze cele mai aprinse scene, însă cel puţin în prima parte a spectacolului actriţa „joacă” excesiv plictiseala, abordând o sumă de gesturi-clişeu care ţin de suprafaţă, nu de interiorul personajului: ochii daţi peste cap, bâţâitul din picior, aranjatul şuviţelor rebele etc. Nu e simplu să joci „nimicul” şi nici să accepţi răbdător – şi teatral - trecerea timpului. Aceasta e însă foarte bine redată de scenografia lui Dan Titza, ce imaginează un decor simplu, sărăcăcios, a cărui vedetă este platforma de lemn ce avansează în sală, înconjurată de rânduri întregi de sticle goale, peste care s-a aşezat praful. Pe această platformă, luminată uneori de dedesubt, sunt aşezate pe rând o bancă simplă, de lemn, un divan vintage autentic şi un fotoliu simplu, verde, iar în jurul lor se învârt personajele şi micile evenimente menite să dea vieţi peste cap şi să se termine dramatic prin moartea lui Platonov.
De la film, la teatru
Un rol foarte bun face tânărul actor Adrian Văncică, mai des văzut în film până acum (Hârtia va fi albastră, Visul lui Liviu, Boogie). Curajul regizorului de a-l distribui într-un rol pentru care se aleg de obicei actori cu multă experienţă, având blazarea decantată în sânge, este răsplătit, fiindcă Văncică joacă foarte credibil „risipirea” – atât momentele de iresponsabilă luare în răspăr a tuturor, momentele de fermecătoare inflamare care le cuceresc pe femeile din jur, cât şi momentele de derută, pe care le pune când pe seama beţiei, când pe seama somnului.
Un spectacol bine lucrat, modern, fără obsesia modernităţii, „Platonov”-ului lui Vlad Massaci ne poate reîmprieteni cu noi înşine, amintindu-ne cât de uşor e să ratezi, adică să nu-ţi trăieşti – indiferent din ce motiv – viaţa din plin, aşa cum ar merita ea trăită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu