Când am văzut primul spectacol semnat de regizorul american Richard Foreman – „Wake up mr. Sleepy, your unconscious mind is dead!” n-am înţeles nimic. Am ieşit din sală complet bulversată, vag iritată, gata să ironizez pe oricine mi l-ar fi lăudat pe regizor în clipa aceea. Nimic din ce văzusem nu semăna cu ceea ce ştiam eu că este teatru. Dar ştie cineva ce este teatrul şi, la urma urmei, este el fixat în vreun tipar care să nu mai suporte schimbări? Ar fi foarte trist.
Aşa încât, în timp ce mâncam orezul pregătit sub ochii mei într-un mic restaurant japonez de lângă biserica în care se află sediul Ontological Hysteric Theatre din New York, compania ale cărei baze au fost puse de Foreman încă din 1968, m-am mai gândit la ce văzusem şi lucrurile au început să capete un fel de sens.
Avangardist structural, Richard Foreman se redescoperă pe el însuşi sistematic şi a intrat în ultimii ani într-o fază de negare a teatrului. Nu mai crede în el, în puterea lui de a-l mişca pe cel care asistă la ceea ce se întâmplă pe scenă, dar ca vechi realizator poartă cu sine şi valorifică într-un mod neobişnuit un bagaj consistent de semne teatrale. Atras tot mai mult de film, Foreman îşi construieşte spectacolele pe un schelet de imagini filmate înainte în diverse locuri din lume (vezi bridge project - http://www.bridgefilm.com/Site/ABOUT.html) căruia îi adaugă imagini şi acţiuni petrecute în scenă, într-un decor complex, exprimând derizoriul. Tot ceea ce ţine de scenă e vechi, prăfuit, derizoriu, dar menţinut ca atare, chiar dacă – sau tocmai pentru că - îţi trezeşte nostalgia pentru un timp pierdut definitiv. Din combinaţia cu imaginile filmate rezultă un alt tip de expresivitate şi cu siguranţă un alt tip de coerenţă (care poate fi tratată de unii drept „incoerenţă”), iar fiecare impuls dat de scenele filmate sau de cele jucate se contorizează în conştiinţa spectatorului în vederea unei decriptări ulterioare. Te urmăresc mult timp după spectacole figurile şi atitudinile imortalizate pe peliculă, se strâng în subconştient ca să alcătuiască un teren fertil, plin de seminţele unei nelinişti benefice oricărui spirit.
Richard Foreman face câte un spectacol pe an, cu premiera în luna ianuarie. „...mr. Sleepy” era producţia din 2007. Producţia de anul acesta, „Deep Trance Behavior in Potatoland”, urmează acelaşi tipar de construcţie, imaginile fiind înregistrate în Japonia şi Anglia. Scopul: acelaşi, o excursie în subconştient punctată de imagini filmate, acorduri de pian, lumini care se aprind brusc – un reflector fiind îndreptat ameninţător spre spectatori, al căror confort este risipit cu bunăştiinţă şi cu metodă. Un excurs prin inconştient care este astfel activat şi reanimat, scos la iveală forţat, ca o mănuşă întoarsă brusc pe dos. O serie intreaga de personaje cosmaresti (o copie Dracula, printre altele), intr-un decor ce seamana cu acela dintr-un film de groaza - jocul cu perspectiva si dimensiunile obiectelor ajutand in acest sens - se perinda in scena, avand un comportament hipnotic. Ei se misca de parca ar fi in transa si devin un fel de introducere sau completare la imaginile filmate. Mesajul: nu există sau nu este formulat ca atare, ci transmis sub formă de impulsuri. Nici nu ştiu dacă se poate vorbi despre mesaje în sensul tradiţional al cuvântului, cum nici despre teatru nu poate fi vorba în felul obişnuit, dar ştiu că acest nou tip de coerenţă, care stârneşte deopotrivă stupoare şi curiozitate - unora, mai obişnuiţi cu experimentele lui Foreman le stârneşte şi râsul – este cu adevărat provocator şi incitant, având toate datele pentru a defini o nouă estetică, chiar dacă nu seamănă cu nimic din ceea ce am putea vedea pe o scenă românească, de exemplu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu