Faceți căutări pe acest blog

vineri, 16 aprilie 2010

A fost, nu mai este!



Note despre un spectacol din anii 90, nominalizat în 2010!




In "Rosencrantz si Guildenstern" de Tom Stoppard, regia Victor Ioan Frunza, (Teatrul Maghiar din Timisoara), spectacol nominalizat la Gala Uniter din acest an gasesti in total, sa zicem, jumătate de oră de gând autentic, impresionant, în trei ore și jumătate de spectacol. Care în rest apare spectatorului de azi ca o întoarcere în timp. Veșnicul discurs despre decăderea teatrului în lumea de azi, perpetuat în multe dintre ultimele creații ale echipei Victor Ioan Frunză/Adriana Grand nu poate ține, la nesfârșit, loc de conținut, ci arată doar ca o batere a pasului pe loc. Dintr-o pledoarie pentru teatrul de artă, spectacolul se transformă într-o dovadă că acesta e pe moarte (deși aceasta e o temă încă de dezbătut).
Ce rămâne însă de discutat, mai presus de obsesia unor creatori pentru o anume temă și de realizarea mai mult sau mai puțin reușită a unui spectacol, este cum de a fost această creație nominalizată la Gala Premiilor Uniter, acum, în 2010, concurând pentru titlul de cel mai bun spectacol? Poate că un desen simplu, cu creta pe o tablă, ca să preiau singura imagine memorabilă din spectacol, ar fi necesar și pentru criticii care au făcut aceste nominalizări, ca și cum ”ceasul” lor critic s-ar fi oprit, nostalgic, în anii 90: a fost, nu mai este!

citeste toata cronica la www.artactmagazine.ro

luni, 12 aprilie 2010

Coalitia sectorului independent - un nume de care veti mai auzi!

De o parte se afla o echipa tanara, bine pregatita, antrenata sa fie eficienta cu bani putini dar cu multa informatie, inteligenta, energie, creativitate. de partea cealalta, se afla o echipa imbatranita, lipsita de orice motivatie, dar si de competenta in cea mai buna poarte, in plus legata de maini si de picioare de legi prost facute aplicate din inertie si cu un calus politic in gura: faci mult zgomot, te schimbam, n-avem nevoie de galagie in guvernare.
Acesta e meciul care se da intre sectorul independent din cultura romana si principalul administrator al fondurilor de stat pentru cultura - ministerul culturii - in anul 2010. Prima echipa a intrat deja in secolul 21, stie de ani de zile cum functioneaza - prost - un sistem copiat si de noi dupa cel din Uniunea Europeana, e mobila (chiar daca fondul de mobilitate de la ministerul culturii a fost desfiintat fara explicatii), vrea si poate sa mute muntii din loc. Cea de a doua ar trebui scoasa integral la pensie fiindca nu e in stare sa faca nici minimum: sa respecte regulile jocului!
in conferinta de presa de luni, 17 aprilie, de la Green Hours trei voci au vorbit in numele Coalitiei - Raluca Pop de la banipentruarte (o initiativa din ce in ce mai necesara), Bogdan Georgescu de la Ofensiva generozitatii si Silvia Cazacu de la Banlieus d'Europe (petitia e insa semnata de peste 300 de persoane), iar discursul lor a fost clar, bine documentat, serios si ferm: Administratia Fondului Cultural National se afla in culpa prin nerespectarea termenelor legale de consultare in vederea modificarii normelor de aplicare a legii finantarii, prin amanarea fara justificare a concursului de proiecte (care ar fi trebuit sa fie organizat inca de anul trecut), prin ignorarea semnalelor repetate venite din partea sectorului independent si a cererilor lor de dialog! Coalitia a cerut retragerea ordinului de ministru prin care se modifica normele de aplicare a legii, organizarea urgenta a concursului de proiecte cu respectarea vechilor norme si consultari coerente pentru modificarea foarte necesara a normelor pt sesiunea din 2011.
Un semn bun a fost ca au fost de fata atat reprezentanti ai AFCN, cat si Demeter Andras din partea ministerului. Doar ca reprezentantii Consililiul AFCN au avut o prestatie jenanta, prin vesnica aruncare a pisicii in alta curte - nu noi suntem de vina, ei! (cei care nu erau de fata). Speranta vine tot de la minister, care trebuie sa decida retragerea ordinului (altfel s-ar putea alege cu un proces pe care il pierde sigur) si sa organizeze de urgenta un concurs pentru postul de director al AFCN (in brambureala politica de la noi, cu schimbari peste schimbari a fost uitat in functie un interimar fara nici o pregatire pt acest post).
Dar vestea cea mai buna ramane aceea ca sectorul independent a devenit o voce si vorbeste coerent. Dupa conferinta de presa de azi, sunt sigura ca de Coalitia sectorului independent se va mai auzi!

luni, 5 aprilie 2010

De ziua lui Purcărete


Încă de la primele mele ieșiri din țară din motive teatrale, am auzit numele lui Silviu Purcărete rostit imediat ce spuneam că vin din România. Aproape la fel de des cum auzeam numele Nadiei sau al lui Hagi. Nu la fel de des ca Dracula, dar el nu mai e de mult ”al nostru”.

În mod bizar și neașteptat, cu toată faima internațională căpătată în timp, Purcărete a rămas, totuși, ”al nostru”. Grație, probabil, unei variante a relației tip ”dragoste și ură” cu țara natală – relație care îl făcea pe Cioran să se gândească mereu la România fiind la Paris, sau care l-a determinat pe Caragiale să părăsească în cele din urmă această țară pe care o caracterizase atât de bine, pentru a muri la Berlin, după ce trecuse prin mai multe orașe românești, parcă încercând să găsească un loc suportabil (mărturie stau zecile de plăcuțe pe care le găsești pe casele unde s-a oprit, fie și numai să bea o bere).
Spun asta pentru că o imagine descrisă de Purcărete într-un interviu, în care îl întrebam ce-l face să revină în România, mi-a rămas ca săpată în minte. Mi-a povestit cum recent întors în țară mergea într-o zi pe un bulevard din București plin de blocuri comuniste, cu balcoane ”îmbunătățite” de locatari, fiecare arătând în alt fel, cârpite și colorate, și a văzut într-unul din ele un țigan întins la soare căruia țiganca lui îi tăia supusă unghiile. O asemenea imagine nu găsești în altă parte, spunea atunci Purcărete, dezvăluind, într-un fel sursa locală de teatralitate din care se hrănește: multiplele niveluri de istorie, transformări sociale și experiențe umane tipice Estului, precum și traumele care au generat realități și personaje specifice, unice în textura lor. Ca un alchimist de pe vremuri, regizorul strânge în eprubeta lui esențe de viață și le reproduce, trecându-le prin laboratorul propriu, pe scenele occidentale. E un transplant de carne și sânge care dă producțiilor sale acea consistență ce le face memorabile.
Când petreci multă vreme în teatru, poți să surprinzi orice creator în mici ipostaze care te ajută să-i faci, în timp, un portret interior. În momente aniversare – când nu vrei să ridici osanale penibile și nici să înalți statui, deși poate că în unele cazuri ar fi meritate – cel mai nimerit e să încerci să împarți acest portret interior cu alții. Cu aceia care, cunoscându-l pe cel aniversat prin spectacole sau personal, îl admiră cu sinceritate.
L-am văzut pe Silviu Purcărete la repetiții – încurajându-și bonom actorii care sufereau de frig să intre în bazinul cu apă în care se juca afară, în aer liber, la Luxemburg, premiera spectacolului ”Metamorfoze” -, l-am văzut căzând pe gânduri și minimalizând importanța creativității sale când i-am luat un interviu despre spectacolul său Beckett de la Sibiu, l-am văzut în conferințe de presă răspunzând monosilabic la întrebări care i-ar fi lansat pe alții în interminabile discursuri despre ei înșiși, l-am văzut (de curând) asistând-o, cu o bucurie de copil, pe Dorina Chiriac la probele de costum pentru viitorul spectacol de la Teatrul de Comedie.
Silviu Purcărete, regizorul român cel mai cunoscut în lume, este – sau cel puțin așa mi se pare mie - un om modest, uneori taciturn, cu un umor irezistibil, un camarad pe care cei cu care lucrează se pot baza (de-asta actorii se aruncă în gol dacă el le-o cere). Este o forță bună și caldă, un om cu o imaginație enormă și un instinct teatral de o uimitoare precizie, din care nu e de mirare că se hrănesc spectacole grandioase.
Pe 5 aprilie Silviu Purcărete împlinește 60 de ani. La mulți ani!

foto: Teatrul national "Radi Stanca", Sibiu