Mic dejun la Edinburgh (cu Ravenhill, apă şi istorie pe pâine)

A fost nevoie să ajung la Festivalul de la Edinburgh ca să aflu că o trupă de teatru a fost arestată în Belarus cu tot cu spectatori în mijlocul unui spectacol. Dramaturgul Mark Ravenhill (Shopping and Fucking, Some Explicit Polaroids, Faust is Dead) a făcut anunţul înainte de o lectură cu o piesă a lui şi i-a îndemnat pe cei de faţă să protesteze (o fac şi eu aici). În fiecare dimineaţă, timp de 17 zile Ravenhill a prezentat în premieră în Fringe piese de 30 de minute scrise cu numai o zi în urmă, repetate seara cu actorii de la Paines Plough care i-au comisionat acest proiect. Gazdele de la Traverse Theatre au numit proiectul „Ravenhill for Breakfast”, iar titlul era nu numai o bună găselniţă de marketing, menită să-l vândă „pe tavă” pe unul dintre cei mai „tari” dramaturgi ai momentului, ci şi o plină de acurateţe descriere a efectului pe care îl aveau asupra spectatorilor aceste texte, foarte bine construite, tratând fără menajamente subiectul „hot” al terorismului, în multiplele lui manifestări. Cu o cafea şi un sandwich în mână intrai în sala de spectacol şi aveai parte de o abruptă introducere de dimineaţă la lumea în care trăim, un fel de revistă a presei având în plus „carnea” personajelor despre care se vorbeşte în articole. Un duş cu apa rece a realităţii.
***
Apropo de apă, e greu de crezut că mai e ceva nou de aflat despre ea. Şi totuşi, am văzut la sfârşit de august la Edinburgh un spectacol despre apă pur şi simplu, dar şi, implicit, despre prezenţa ei magică în viaţa noastră (noi, cei care ne-am obişnuit să o risipim, să n-o băgăm în seamă, ba uneori chiar să ne batem joc de ea, uitând câtor oameni le lipseşte). Şi câte se pot întâmpla cu apa şi în preajma ei! Se poate dansa în apă, se pot spune versuri (în şi despre ea), se poate sculpta în ea dacă îngheaţă, se poate explica într-un sketch comic care îi este structura şi se poate observa cu această ocazie că felul în care atomii se asociază între ei seamănă cu relaţiile dintre oameni. Nu trebuia decât să te muţi în fiecare dintre spaţiile bizarei case-instalaţie în care se joacă spectacolul A Few Little Drops (Câteva picături), produs de Volcano Theatre ca să asişti la toate aceste experienţe „acvatice”. Şi ştiu că unii sunt deja agasaţi de curentul pro-mediu, dar apa chiar merită ceva mai multă atenţie din partea noastră.
***
Considerat de The Guardian ca „de neratat”, spectacolul trupei Stan’s Cafe, intitulat enigmatic „The Cleansing of Constance Brown” (Purificarea Constanţei Brown) este construit după o reţetă care aruncă în aer orice urmă de convenţie teatrală, demonstrând „cu probe”, ca într-un adevărat proces, că nu e nevoie nici de cuvinte, nici de relaţii elaborate între personaje, nici de psihologie pentru un bun spectacol de teatru. Această înşiruire de cadre cinematografice, decupate extrem de alert, aproape năucitoare în succesiunea lor, mai ales că te trimit la epoci diferite, îi ţine conectaţi pe spectatori, care privesc totul cu sufletul la gură. Tonusul spectacolului e incredibil, tensiunea creată la fel, iar suspansul îţi întinde atenţia ca pe un elastic. Spaţiul în care apar şi dispar ca de niciunde personajele (nu mai puţin de 72 jucate de numai 7 actori, care se rotesc între ei asemeni rotiţelor unui mecanism perfect) este de fapt un culoar lung, negru, cu uşi de ambele părţi, care se transformă radical de la o scenă la alta, proiectându-te în altă dimensiune de fiecare dată. La final, după ce ai trecut prin istorie ca printr-un labirint – din casele epocii victoriene până în lagărele americane pentru deţinuţi – luat ca de un vârtej, trebuie să părăseşti locul chiar prin mijlocul decorului. Forţa iluziei devine evidentă atunci când ea se risipeşte şi constaţi că totul e instalat în mijlocul unei biserici vechi. Când membrii echipei din spatele actorilor îţi zâmbesc, citind probabil uimirea de pe chipul tău, te simţi deodată ca un copil care tocmai a aflat că Moş Crăciun nu există, luând, totuşi, în sinea lui, decizia că nu va înceta să-l aştepte în fiecare an.
(articol aparut in saptamanalul Dilema veche)

Important e să-ţi aminteşti

Ştiu, sunt norocoasă.
Am avut parte în nici jumătate de zi de două întâlniri cu propria-mi conştiinţă, şi asta fără nici un efort, în afara celui de a ajunge la ora şi locul stabilit fără să ştiu ce va urma. Uneori e nevoie pur şi simplu de „curajul de a continua căutarea”, cum spunea unul dintre actorii din spectacolul circuit „Se-ducere”.
N-o să vă spun cum am fost luaţi de mână şi aruncaţi – singuri şi fără obiecte personale - în forfota Bucureştiului deja întunecat după ora 20.00. Nu vreau să vă stric cheful de a trece prin asta personal. De fapt, dincolo de faptul că întâlneai din loc în loc pe stradă nişte ghizi, în persoana actorilor implicaţi, spectacolul îl făceai tu însuţi: paşii tăi pe stradă, gândurile tale după ce ei îţi spuneau câteva vorbe, care nu erau decât un îndemn să priveşti în tine însuţi, chipul tău din oglinda peste care dădeai la un moment dat, dorinţa pe care erai îndemnat să ţi-o pui, purtând-o apoi în palme, ca pe un obiect de preţ de care trebuie să ai grijă, felul în care reuşeai să găseşti drumul, odată intrat în labirint şi, la final, desenul pe care îl făceai cu creta printre desenele tuturor celorlalţi spectatori trecuţi pe acolo, lăsând astfel o urmă, asemeni celei pe care o laşi în viaţă.
Mai mult decât despre Bucureşti – a cărei zi o celebrează acest spectacol (inclus în programul româno-italian Via Cultura)- e vorba despre amintiri, despre călătoriile în care ai şanse să te regăseşti pentru că pur şi simplu priveşti lucrurile dintr-un alt unghi.
Aşa cum priveşte totul, deodată, după şocul pe care îl trăieşte, eroina filmului lui Cristian Mungiu, 4 luni 3 săptămâni şi 2 zile, pe care l-am văzut în dimineaţa imediat următoare „Se-ducerii”. Şi pentru Mungiu amintirea este esenţială (nu degeaba filmul deschide o serie numită „Amintiri din epoca de aur”), iar amintirea lui despre acele vremuri nu seamănă cu amintirile colegilor de generaţie, dar au o intensitate ca şi cum autorul tocmai ar fi ieşit dintr-o şedinţă de hipnoză în care terapeutul l-ar fi trimis să retrăiască momente de atunci. Incredibila reconstituire a atmosferei subtil opresive din viaţa de toate zilele este un prilej pentru Mungiu de a studia transformările unei conştiinţe tinere, care, în ciuda evenimentelor tragice prin care trece, sau poate graţie acestora, păşeşte în viaţă cu dreptul.
Fiindcă are capacitatea de a înţelege ceea ce trăieşte şi de a nu respinge schimbarea. Personajul tulburătoarei actriţe care este Anamaria Marinca e mai presus de epocă şi nu „cade sub vremuri”, cum au făcut atâtea spirite luminate. Ea se poate compara, prin forţa interioară pe care o emană, cu oricare eroină tragică.



http://www.youtube.com/watch?v=dbAYPt1mpgI