Inaugurarea unei noi săli, în cazul de față o sală așteptată de multă vreme de Teatrul Național din Timișoara, este în sine un eveniment atât de spectaculos, încât deturnează o parte din atenția generală. Sau, mai bine zis, o transferă dinspre spectacol spre noua clădire, dinspre actori și concepția regizorală înspre concepția arhitectonică și, automat, înspre viitorul care se arată unul bogat, constând într-un lung șir de premiere dintre care spectacolul de deschidere nu este decât un prim pas. Ar mai fi și alte dezavantaje: să fii primul în orice întreprindere înseamnă să-ți asumi un risc suplimentar, să nu ai ”șansa” de a umbla pe căi bătute, ci pe aceea de a pune primul un pas acolo unde n-a mai călcat nimeni înaintea ta. Prea puțină glorie pentru atâta risc, s-ar zice.
La toate astea m-am gândit în timpul petrecut în noul foayer al Sălii 2, spațiul inaugurat pe 25 ianuarie de Teatrul Național din Timișoara. Spectacolul cu ”Revizorul” de Gogol în regia lui Petru Vutcărău tocmai se încheiase, iar în hol invitații ciocneau paharele cu șampanie și așteptau feliile de tort – un tort pe care scria, desigur, Sala 2 – dar nimeni nu vorbea despre spectacol. M-am întors o clipă în locul de joc rămas gol după ieșirea spectatorilor și l-am cercetat din nou, în liniște. Abia atunci cineva a venit și m-a întrebat direct dacă mi-a plăcut spectacolul. Întrebarea merită un răspuns mai larg decât am dat eu atunci.
citeste toata cronica pe www.artactmagazine.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu