Faceți căutări pe acest blog

luni, 9 iulie 2007

„Metamorfozele" lui Purcărete - spectacol cu ochii la stele




Se apropie seara şi parcă pluteşte ceva în aer. Actorii încep să apară, unii îşi fac o cafea, toată lumea glumeşte în legătură cu frigul, de parcă asta ar putea să-l gonească. Râsul e salvator: se râde chiar şi pe seama plânsului, a crizelor din zilele anterioare premierei. S-au strâns aici, în Abaţia din Neumunster, Luxemburg, pe 6 iunie şi între timp au devenit un fel de familie ciudată – sunt 27: români, luxemburghezi, francezi. Au chiar şi un bebe, are numai două luni şi este fiul lui Marie Cayrol, actriţă cu o excepţională voce, descoperită de Silviu Purcărete şi fidelă regizorului pentru care ar face orice. Inclusiv să-şi aducă la repetiţii copilul abia născut. Mama cântă dumnezeieşte în spectacol, iar în pauze îl ţine la piept într-un port bebe.
Mai sunt trei ore până la spectacol, dar încet-încet energiile încep să se strângă. Lia Manţoc a adus costumele, Vasili Şirli face probe de sunet. Se aduc legumele care vor fi mărunţite într-o scenă din spectacol. Purcărete îşi pregăteşte camera de filmat pusă pe un trepied. Mai devreme şi-a suflecat pantalonii şi a intrat în apă ca să o „încerce”. A cercetat spaţiul de joc – întreg spectacolul se joacă într-un bazin, cu apa mică, dar care se răceşte odată cu lăsarea serii, necesară pentru proiecţii – a mai pus câteva lemne în butoiul unde arde încet focul. A clătinat îngrijorat din cap uitându-se la cer. Toată lumea se roagă să nu plouă, în rest nimic nu-i mai sperie: nici frigul care se lasă odată cu seara – vor fi 8-9 grade – nici apa în care trebuie să joace, nici vântul care va usca fiecare picătură direct pe pielea goală.

Cu două ore înainte de spectacol soseşte „în inspecţie” Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, coproducător al proiectului împreună cu Abaţia Neumunster, Teatrul D’Esch-Alzette şi teatrul Naţional din Luxemburg şi Compania „Silviu Purcărete”. Îi întreabă pe actori cum rezistă, dacă s-a îmbolnăvit cineva. Câţiva sunt răciţi, unul a ajuns la spital fiindcă şi-a spart arcada, alunecând în bazinul în care se joacă spectacolul. În rest e o.k. Li se aduc pături moi, albastre. Şi supă fierbinte. Trebuie să-şi păstreze temperatura corpului, acum, cât se mai poate. David Gauchard, asistentul lui Purcărete, remarcă râzând că par cu toţii supravieţuitorii unui accident aviatic. De la faţa locului mai lipseşte psihologul, care să-i ajute să treacă peste moment. Dar Silviu Purcărete îi strânge pe toţi la o discuţie înainte de spectacol, aşadar psihologul e acolo.
Adevărul este că orice actor şi-ar dori o asemenea aventură. În curtea Abaţiei, cândva o fostă închisoare, se află o scenă având ca fundal stânca vechii cetăţi a Luxemburgului. Aici, actorii par să devină elemente ale naturii, parte din planul măreţ „regizat” de cineva aflat mai presus de noi toţi. „Metamorfozele”, (adaptare liberă după versurile lui Ovidiu), aşa cum le-a tradus în imagini Silviu Purcărete, în această scenă unde se întâlnesc apa, aerul, focul, sunt metafore vii ale transformării, proces în care fiinţa umană e prinsă fără să o ştie.
Seara, luminile transformă complet locul: prin poarta barocă imaginată de scenograful Helmut Stürmer (simbol al teatrului, loc al transformării), ies rând pe rând, ca nişte fantoşe albe, reprezentanţii unei umanităţi oarbe, fiinţe prinse între apă şi cer, a cărui contemplare e pentru ei prilej de accidente. Muzica lui Vasili Şirli adaugă şi ea o dimensiune în plus, monumentală, efortul actorilor dublându-se pentru că au şi de cântat. Corurile sunt ameţitoare, parcă valea se învârte cu totul sub impactul lor.
Purcărete aruncă în aer nu numai ideea de spaţiu teatral, ci, jucându-se cu personajele mitologice, continuă să-şi pună în funcţiune apetitul pentru parodie, ironia şi distanţa pe care le foloseşte transformând spectacolul într-o mostră de „teatru postdramatic”. O alcătuire vie, care, deşi foloseşte materia poetică produsă de un poet trăitor cu mii de ani în urmă (transformată cu ajutorul traducătorului Alain Garlan), reuşeşte să impresioneze, să facă să râdă, să pună pe gânduri oamenii de azi.
Câteva momente, unele la limita periculozităţii, cu actorii transformaţi în adevăraţi acrobaţi, ţin spectatorii cu sufletul la gură – zborul lui Icar -, altele vibrează de poezie - iubirea centaurilor sau moartea cerbului Acteon, multe stârnesc râsul – precum Narcis-ul foarte contemporan - sau revolta - „uciderea” statuilor. Cu aceste „Metamorfoze” Silviu Purcărete taie viu în conştiinţa spectatorilor care, aşa cum stau sub stele, privindu-se ca într-o oglindă, parcă îşi înţeleg mai bine condiţia de simpli muritori, mânuiţi asemeni unor marionete naive de către zei cruzi, care se distrează pe seama lor. Nu aşa se întâmplă dintotdeauna?
La sfârşitul serii, spectatorii coboară spre scenă şi, ieşind, mai toţi ating apa. Poate că vor numai să verifice dacă a fost încălzită, pentru ca actorilor să le fie mai uşor (n-a fost) sau poate că vor să intre în contact direct, măcar o clipă, cu materia spectacolului care i-a fermecat aproape două ore, nu se ştie.
Mă uit cum se vede bucuria şi uimirea copilărească pe feţele lor şi mă gândesc la actorii care încearcă să se încălzească în cortul special amenajat în acest scop.
Poate că merită...

3 comentarii:

Bogdan Hrib spunea...

Frumos scrieti,doamna. Nu v-am mai citit de multa vreme, recunosc plin de rusine. Ma bucur sa va regasesc. La buna recitire! Asta-i...

Cristina Modreanu spunea...

multumesc, domnule,
cand subiectul e de calitatea spectacolului lui purcarete... nici nu-i greu. imi pare bine ca ati descoperit "jucaria" mea din blogosfera. sper sa mai veniti in "vizita".

Anonim spunea...

Cristina, te rog mult sa creezi sectiunea de linkuri, ca sa pot face schimbul cu hyperliteratura.
sorin dinco