Faceți căutări pe acest blog

vineri, 26 octombrie 2007

„Mi se rupe” – deviza lumii de azi



Lumea de azi e plină de descoperiri minunate, cum spune încă de la început personajul principal din spectacolul „În rolul victimei”, dar dacă te uiţi mai atent există un microb care o îmbolnăveşte iremediabil. S-ar putea numi superficialitate, jemanfichism, indiferenţă, dar cred că cea mai potrivită e tot o replică din textul fraţilor Presniakov „Mi se rupe”. Replica e decupată bine şi scoasă în faţă prin faptul că stă pe buzele a două perosnaje înainte ca acestea să-şi dea sufletul, iar reconstituirea morţii lor jucată în faţa spectatorilor, o aduce la cunoştinţa publicului din sală. Piesa scrisă de Vladimir şi Oleg Presniakov are cel puţin două versiuni: zic cel puţin fiindcă nu se ştie dacă dramaturgii vor avea chef să se mai „joace” puţin cu ea. Amândouă au în centrul lor un tânăr care are poate cea mai bizară meserie din lume: interpretează rolul victimei în reconstituirile filmate ale Poliţiei. Versiunea jucată la Bucureşti, la Teatrul Metropolis, în regia lui Felix Alexa a avut premiera la Royal Court din Londra şi pune accentul pe aspectul postmodern al teatrului în teatru. Avem şi o reconstituire a reconstituirii, fiindcă primul poliţist moare chiar în timpul misiunii, avem şi o scenă tipică de „demistificare a actului de creaţie” prin aducerea la aceeaşi masă a unui regizor „cu viziuni” şi a unui scenarist vizibil talentat care are de înfruntat prea multe obstacole pentru a nu face compromisuri esenţiale. În cea de a doua versiune, Valea (cel ce joacă rolul victimei) este un fel de Hamlet modern care sfârşeşte prin a-şi ucide familia şi joacă apoi în reconstituirea propriei crime propriul său rol. Postmodern, nu? Diferenţa e mare, dar accentul principal cade tot pe ruptura dintre generaţii cu formele ei specifice acestui colţ de lume, intersectate cu aspecte ale „tranziţiei” spre un alt fel de viaţă, mai „occidental”.

Răzvan Vasilescu – un monolog tulburător
De fapt, cheia rămâne şi într-o versiune şi în cealaltă monologul primului poliţist care dă măsura distanţei dintre moduri de trăire şi de gândire complet incompatibile: într-un recital cu adevărat unic Răzvan Vasilescu vorbeşte despre spoiala care acoperă lipsa de profunzime în lumea de azi, înghiţită pe nemestecate de toţi cei care, deşi simt impostura, nu sunt în stare sau nu au încredere în ei cât să lupte cu ea. Teama de a nu fi anacronică a vechii generaţii, care nu mai înţelege lumea în care trăieşte lasă loc pentru a avansa celor care „trăiesc viaţa în general”, cum urlă poliţistul printre înjurături. Dincolo de râsul pe care îl stârneşte izbucnirea lui – profesionist gradată de către actor şi regizor, lucrată în detaliu, ca un obiect de artă preţios ce străluceşte individual în spectacol, amintind ce înseamnă performanţa – teza poliţistului te îngrozeşte. Râzi cu lacrimi când încearcă în zadar să mănânce cu beţişoarele, în schimb te pune pe gânduri când vorbeşte de fotbaliştii de azi pe care îi preocupă mai degrabă freza decât golul. E o imagine simbol pentru multe alte imposturi, pentru alte roluri jucate prost.
În cadrul general al spectacolului, care e montat alert, cu tăieturi precise şi are o dimensiune poetică în proiecţiile pe cele trei ecrane dispuse în scenă, se vede mai puţin personajul principal, Valea, interpretat de Marius Manole. Din „echipa de reconstituire” se remarcă numai Gabi Costin (în rolul sergentului), iar dintre personajele reconstituirilor nu poate fi uitată Dana Dogaru într-un mic rol desenat înduioşător, cu ajutorul cântecelului caraghios scris de Ada Milea. Acesta e interpretat de actriţă – deghizată în japoneză fiindcă serveşte într-un restaurant cu specific - cu răspundere şi demnitate, de parcă ar fi vorba de o arie de operă.

„În rolul victimei” la Teatrul Metropolis e unul dintre motivele pentru care oamenii n-ar trebui să treacă indiferenţi pe strada Eminescu în stagiunea asta.

Un comentariu:

andrei spunea...

mi se rupe...
buna deviza, pentru oricare dintre noi