Lev Dodin: „După moda Internet-ului, la mare preţ va rămâne omul, care e mai presus de nişte butoane”

- Comunismul este un subiect pe care nu-l putem evita în discuţiile despre artă în România, pentru că are multe urmări asupra noastră, a societăţii şi artiştilor. Cum a reuşit Lev Dodin să treacă peste acest „prag ideologic” atunci când comunismul a căzut?

- N-a fost atât de greu, ceea ce făceam eu personal în timpul socialismului nu era foarte diferit de ceea ce fac acum. Când peste tot se declanşase Perestroika, noi, (artiştii ruşi, n.red.) ştiam că nu trebuie să ne supunem. Ne-am obişnuit foarte mult acum, dar pentru mulţi însuşi ţelul era pe atunci să se opună. E un ţel foarte nobil, dar şi periculos, fiindcă anulează problema calităţii artistice şi a criteriilor valorice. Dacă tu te opui eşti foarte brav, dar numai politic vorbind. Or, din punct de vedere teatral, poţi să te opui, dar să fii un zero. Acum şi în Rusia şi în România, ca şi în alte ţări există mulţi oameni în teatru care s-au obişnuit cu schimbarea şi se supun „noilor cerinţe”. Nimeni nu poate să facă spectacole atât de oribile, atât de vulgare, decât cei care le făceau şi în timpul comunismului. Pe de altă parte, cei care trăiau nesupunându-se au pierdut obiectul opunerii lor. Şi într-adevăr a apărut o criză, fiindcă oamenii spuneau că nu mai e nevoie de teatru, dar de fapt nu era nevoie de acel teatru care ieşise din acele timpuri. Dacă Efros ar fi trăit azi nu cred că ar fi făcut teatru altfel, fiindcă el făcea teatru pentru oameni. Şi întotdeauna era preocupat de propria-i sinceritate, asta ar fi făcut şi acum. Mari probleme n-au fost nici pentru alţi mari regizori: Nekrosius, Kama Ginkas… cei care au continuat să urmărească sentimentul, simţirea, n-au fost afectaţi, numai că nu sunt mulţi din aceştia, sunt chiar foarte puţini. În libera Europă sunt mulţi regizori care „se obişnuiesc cu cerinţele” şi doar un procent foarte mic care se opun. Strehler, un exemplu, s-a opus tot timpul şi a rămas el însuşi.

- Deci credeţi că arta trebuie să rămână dizidentă în orice sistem.

- E o chemare, doar în sensul acesta este artă. Chiar dacă va fi un rai pe pământ şi totul va fi extraordinar pentru oameni, arta trebuie să dea un semnal de alarmă: „Alo, pe om îl doare uite aici! Uite, în mijlocul acestei fericiri, omului îi este imposibil să trăiască. Nu se poate să mănânci tot timpul bomboane, mai daţi-i şi un pic de rahat”. Dacă arta nu transmite durerile omului, atunci pentru ce este artă? Punem prea uşor aceste etichete. Artă, teatru, de fapt nu există aşa ceva, dacă nu se ocupă de om. Poate fi ceva distractiv, un fel de comerţ, dar nu artă. În Rusia veche, până la sovietici, lucrurile erau clar delimitate: exista literatură şi beletristică. Cehov spune în piesa lui: Trigorin, beletrist. Dar în zilele noastre toţi sunt scriitori şi totul e teatru, iar lucrurile se încurcă. Poate să fie show-biz, enterteinment, dar teatrul n-are de ce să trăiască după legile show-biz-ului, e o mare încurcătură. Îmi place să povestesc următoarea întâmplare: cândva, pe vremea socialiştilor, a venit la Moscova o delegaţie de scriitori americani Albee, Steinbeck… o echipă fantastică. Şi a fost o întâlnire cu ei. Deodată, în sală, a mai intrat un american şi s-a aşezat deoparte. Toţi s-au uitat la el, era Arthur Hailey, foarte la modă pe vremea aceea. A fost rugat să vină printre ei, a refuzat, iar la sfârşit a fost întrebat de ce n-a vrut să li se alăture, iar el a spus: „Mă scuzaţi, acolo erau scriitorii”. După asta am început să-l respect. Cine oare va spune, în zilele de azi, acolo sunt regizorii?”

- Criticul rus Marina Davidova vorbeşte într-o carte a ei despre sfârşitul acestui tip de teatru „de artă” pentru care dvs. pledaţi..

- Sfârşitul „teatrului pentru oameni”…

- Da. Sunteţi de acord cu asta?

- Nu, asta e o enigmă interesantă pentru mine. Marina Davidova iubeşte foarte mult teatrul, chiar în spectacolele mai puţin reuşite găseşte lucruri foarte fine care le justifică. Ea nu poate trăi fără teatru. Dar despre asta nu-i este la îndemână să scrie. Cum poţi să scrii ceva despre dragoste? Teza ei este pentru mine aberantă: spune că teatrul pentru artă se va sfârşi, dar cartea pe care a scris-o e despre dragoste, teatru şi oameni. Ori e un pas foarte naiv, ori unul foarte isteţ. Noi o să murim toţi, din păcate, dar teatrul a făcut parte de la începuturi din om. Omul s-a ridicat pe picoarele din spate şi imediat a început să joace. S-a întors de la o vânătoare nereuşită şi a jucat mult mai bine decât a vânat. Nu poţi să treci peste asta, chiar dacă se îndepărtează o vreme de teatru, omul se va întoarce mai devreme sau mai târziu. Nouă ne place să absolutizăm problemele noastre, dar, pe de altă parte, spuneţi-mi, când nu a fost teatrul în criză? De când trăiesc eu, de la 12 ani am citit cărţi şi reviste despre teatru şi peste tot scria „se termină cu teatrul, de-acum va fi doar filmul”…

- Dar şi dvs. spuneaţi la Taormina, unde aţi primit Premiul „Europa pentru teatru”, că ne temem cu toţii de lumea Intrernetului. Cum va modifica Internet-ul teatrul?

- Cred că încercăm deja să umanizăm internet-ul. A fost o vreme când Internet-ul era adus în tetaru – prin videoproiecţii, televizoare… Dar se va înţelege că, de fapt, în esenţa teatrului, asta nu schimbă nimic. Fiindcă esenţa teatrului este acel nerv atins în direct, contactul nervului meu cu al tău. Uite noi, acum, vorbim unul cu altul. Ce poate să aducă Internet-ul sau computer-ul în asta? Dacă dvs sunteţi aici, pentru ce aş avea nevoie de un televizor cu imaginea dvs.? Dacă dvs. nu aţi vrea să comunicaţi cu adevărat cu mine, atunci puneţi aici televizoare pe care să curgă imaginea picioarelor dvs. şi sigur îmi veţi distrage atenţia. Toate astea se vor duce - de altfel, a trecut deja perioada în care se folosea filmul şi radio-ul în spectacolele de teatru - şi va rămâne ce trebuie să rămână. La mare preţ va rămâne, totuşi, omul, care e mai presus de nişte butoane. Tehnica e bună, ca să înregistrezi programul de lumini, de exemplu, e perfect. Dar se va ajunge acolo unde trebuie, doar că e nevoie de timp şi de o anumită linişte. Tuturor ne e frică nu cumva să nu fim moderni, dar tocmai asta te face să nu fii modern.

- O întrebare mai personală: spuneaţi undeva că aţi ajuns din întâmplare să faceţi teatru fiindcă la cursul de înot se închisese lista de înscrieri. Aţi regretat vreodată că nu v-aţi înscris la înot?

- (râde) Aveam doar zece ani…

- Da, dar puteaţi să aveţi alt destin…

- (râde) Aş fi înotat în altă parte… Nu cred că am avut acest dar şi mai cred că omul găseşte până la urmă ce este important pentru el. Le spun adesea studenţilor mei, dacă unul e leneş de exemplu: am înţeles, totul e clar, pur şi simplu nu aveţi chemare. Este extraordinar, nu vreţi asta vă ocupaţi de altceva. Chiar cred că nu poate exista un actor leneş. Dacă are această chemare trebuie să se ocuape de asta. Mie îmi place să înot, dar sunt leneş şi n-aş fi ajuns nicăieri cu asta. Să devin călător, da, asta da…

- Călător? Dar călătoriţi foarte mult cu spectacolele dvs…

- Da, am noroc. Tatăl meu a fost geolog şi călătorea foarte mult, iar eu îl însoţeam adesea în copilărie. Şi a continuat să-mi placă. Când eram la Universitate mă duceam în expediţii geologice: în Siberia, Asia Mică, Mongolia. Am văzut viaţa oamenilor de acolo, ceea ce nu se poate vedea de la Leningrad.

- Toată această antropologie culturală v-a ajutat pentru spectacole.

- Cred că da. E incredibil cât de greu trăiesc oamenii şi, în acelaşi timp, cât de mult semănăm unii cu alţii.

- Şi cei care trăiesc în lux…

- Da, seamănă cu ceilalţi.

- Poate teatrul să fie ceva în comun pentru ei?

- Da, pentru că simţirea uneşte şi luxul şi sărăcia. Ambele extreme sunt foarte periculoase, de aceea trebuie să găseşti cumva un numitor comun. Ieri, de exemplu, am mers puţin prin casa lui Nicu Ceauşescu (n.red. actualul sediu al UNITER), pe care am mai vizitat-o la jumătate de an după decembrie 1989. În dormitorul lui de la etaj am văzut din nou urmele gloanţelor în perete. Mi-a fost milă de el în acele moment, fiindcă într-un dormitor nu e cazul să zboare gloanţele. Am intrat ieri acolo şi mi s-a mai părut incredibil: toate robinetele s-au învechit şi nimic nu mai o pare azi luxos. Totul e relativ. M-am întrebat „pentru ce? Era oare atât de important să aibă acele lucruri, să fie în proprietatea lor?”

- E foarte greu să înţelegi ce anume contează cu adevărat şi puţini oameni reuşesc asta.

- Desigur. Iar acesta e unul dintre scopurile teatrului: să le readuci aminte de ce este important, să-i faci să simtă o secundă… Deja o secundă e foarte mult. Dar deocamdată asta nu ne salvează de toate celelalte.