- Dintre piesele lui Ionescu, Viitorul e în ouă se împotriveşte cel mai ferm ideologiilor de tot felul. Dvs. aţi pus o mască foarte clară ideologiei, aducând în scenă „efigia” lui Lenin şi chiar o întrupare a lui. Aţi vrut să fixaţi răul într-un cadru istoric precis, să-l legaţi de spaţiul românesc?
- Ionescu e, fără îndoială, un vizionar politic, un obsedat de coşmar. Este un vizionar al coşmarului. El are coşmaruri despre realităţi care vor veni. În momentul când scrie piesa asta se gîndeşte la orice totalitarism. Când o citesc azi, eu nu văd decât coşmarul traumatic al postcomunismului, care înseamnă lupta elementului securisto-comunist de a supravieţui în alte forme. Descopăr în textul lui toate datele care îmi spun că este un vizionar al unui coşmar pe care nu l-a trăit. Coşmarurile pe care le avea Ionescu erau despre ieri, despre azi şi, din păcate, se arată acum că sunt şi despre mâine. Nu e deloc exclus ca peste şase ani - să sperăm că nu, dar e posibil - să descopăr încă o dată că pe această canava se vorbeşte despre un coşmar pe care eu nici nu-l bănuiesc în această clipă. El le-a prevăzut pe toate. Ionescu este apocaliptic, are cărţi apocaliptice, are texte de teatru apocaliptice. Să zicem că, trecând din coşmar în coşmar, cel mai mare coşmar al lui este Apocalipsa. Şi atunci, dacă el, un vizionar, vede toate întâmplările până la Apocalipsă, adică până la un sfârşit oribil al umanităţii, cum ar fi putut să rateze episodul acesta, absolut execrabil? Episodul postcomunismului în care, în loc să ne lingem rănile, ne alegem cu bube noi. E o boală foarte gravă şi cu consecinţe de lungă durată. Mi s-a părut că despre asta e vorba în textul lui.
- Cum a evoluat în timp această percepţie a dvs. despre spaţiul românesc care v-a determinat să faceţi teatru politic? Vi se pare că s-a schimbat ceva în bine sau lucrurile se agravează?
- Spectacolul de la Theatrum Mundi e un fel de recidivă şi de reîntregire: în 1992 am făcut Lecţia, în care vorbeam despre comunism ca despre un viol psihic. O traumă din care victima nu-şi mai revine decît prin moarte. Mesajul textului şi al meu era suprapesimist. Peste cîţiva ani, am montat, în acelaşi regim imagistic şi de interpretare, Cetatea soarelui, în care am încercat să fac arheologia visului, să văd de unde a pornit această utopie şi de ce era ea condamnată de la bun început. Era condamnată fiindcă avea în ea toate elementele totalitare şi comuniste. Apoi, în Tovarăşe Frankenstein, conducător iubit, am simţit nevoia să spun pe scurt istoria comunismului la noi aşa cum zice Vişniec foarte bine, într-o piesă a lui, „ povestită pentru bolnavi mintali”. Adică foarte simplu, ca să înţeleagă chiar şi un copil care n-a apucat să afle ce este comunismul. Iar aici, în al patrulea spectacol din „linia” asta – pentru mine este, imagistic vorbind, o linie - am căutat să exorcizez o parte din neplăcerea şi greaţa cu care sunt silit să trăiesc azi, deşi nu mai vreau. Eu aş vrea să scăpăm, să ne eliberăm, dar sunt mereu întors, prin zeci de evenimente, în coşmar şi nu sunt lăsat să mă eliberez. Probabil că toate se trag de la neputinţa noastră, a tuturor, de a face cu adevărat procesul comunismului. Atâta timp cât nu vom face adevăratul proces al comunismului în România, până nu vom aplica Legea lustraţiei, ca în alte ţări, vom visa în continuare urât. Cu acest spectacol, eu am „visat” foarte urât despre România de azi fiindcă, mergând cu ochii deschişi pe stradă, sunt obligat să văd în continuare mizeria în care reziduurile comunisto-securiste ne împing clipă de clipă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu