Patrice Chéreau: „Meseria mea este să le spun oamenilor povești”

Parcurs:
1986: Montează şi joacă în piesa lui Bernard Marie Koltes, În singurătata câmpurilor de bumbac, după ce îl cunoscuse cu un an înainte. Până la moartea dramaturgului, considerat un novator al dramei contemporane, va monta toate piesele acestuia în afară de ultima.
1994: Regizează filmul regina Margot pentru care primeşte la Festivalul de la Cannes Premiul juriului şi premiul pentru interpretare feminină pentru actriţa Vima Lisi.
2001: Realizează filmul Intimacy, în limba engleză, creaţie pentru care obţine Ursul de aur la Festivalul de Film de la Berlin. Filmul are un succes excepţional în întreaga lume.
2003: Filmul regizat de el, „Son frère” (Fratele lui), primeşte Ursul de argint pentru cel mai bun regizor la acelaşi prestigios festival.

Interviurile „în lanţ” nu sunt o bucurie nici pentru intervievat nici pentu cel care îi pune întrebările. N-ai multe şanse de a depăşi într-un sfert de oră pojghiţa superficială a unei simulări de comunicare, dar acestea sunt regulile „showbiz-ului” internaţional pe care o vedetă ca Patrice Chéreau e obligată să le respecte. La asta s-a redus, în lumea de azi, dialogul între un creator şi „evaluatorii” operei sale artistice. Sâmbătă seara, când a acordat interviurile programate de organizatorii festivalului, actorul şi regizorul Patrice Chéreau sosise în România de numai câteva ore şi se pregătea pentru un program încărcat în cele trei zile de popas la Bucureşti. Cunoscutul actor şi regizor se afla pentru a doua oară în ţara noastră, prima lui vizită datând din 1990, când a participat la programul „Printemps de la liberté” coordonat de criticul de teatru de origine română, Georges Banu. Atunci a avut generozitatea de a juca spectacolul fără decoruri, al căror transport ar fi fost prea costisitor, acum a acordat un „bonus” admiratorilor săi din România, fiind de acord ca, pe lângă spectacolul pe care l-a jucat duminică seara în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, „La legende du grande inquisiteur” (Legenda marelui inchizitor), să fie proiectat la Institutul Francez filmul „Une autre solitude” (O altă singurătate), o privire din culise asupra procesului de repetiţie pentru un spectacol de teatru. În ciuda programului încărcat, calculat minut cu minut, Chéreau a ştiut să zâmbească tututor celor pe care i-a întâlnit.

- Aţi fost citat de revista Inrockuptibles care spunea că aţi învăţat mai mult din film decât din teatru, ceea ce e surprinzător dată fiind bilografia dvs. bazată în principal pe teatru.

- Fac multe lucruri în viaţa mea, e complicat: fac teatru, operă, film. Uneori se întrepătrund în aceeaşi perioadă, sar de la una la alta. N-aş fi putut să spun asta, nu e adevărat, cei de la Inrockuptibles n-au ascultat bine. Poate am spus altfel: când se pune problema cum am învăţat să coordonez actorii, sunt sigur că am învăţat totul din teatru şi mai nimic din film, adciă exact invers decât am fost citat. Fiindcă în cinema nu te ocupi în principal de actori, din păcate. Când mi se spune că actorii sunt buni în filmele mele ştiu foarte bine că asta se întâmplă graţie faptului că înainte să fac film am făcut teatru. Asta nu m-a determinat să lucrez în film ca în teatru, dar să înţeleg cum funcţionează actorii, să le cunosc mecanismele interioare şi să pot declanşa în ei reacţiile juste. Tot ceea ce ştiu despre actori am învăţat din teatru. Când eram actor în teatru cred că am făcut cu adevărat foarte bine un singur rol, cel din piesa lui Bernard Marie Koltés, „La solitude des champs de coton” (În singurătatea câmpurilor de bumbac). Înainte de asta nu eram bine. Ştiu să fiu un actor bun cu cine îmi place să lucrez. Acum fac în teatru numai lecturi, ceea ce nu este acelaşi lucru. Eşti un pic actor şi mai mult regizor.

- Credeţi că aţi rezonat cu acest rol mai bine fiindcă era vorba despre un text contemporan?

- Nu, ci pentru că textele lui Koltés sunt complicate, alcătuite din lungi monologuri şi trebuie să-ţi pui mereu problema cum să faci ca sensul adânc al spuselor lui să ajungă la public. Am învăţat mult montând piesele lui, cum să faci să se audă sensul, să iasă la suprafaţă, să se infiltreze în conştiinţa spectatorului, într-un fel sau altul, până la finalul piesei.

- Ce se schimbă pentru regizor când montează un text contemporan?

- Multă vreme am montat şi am jucat în piese clasice, apoi am primit primul text al lui Koltés. Diferenţa a fost că în aceea epocă am început să conduc un teatru şi am văzut cât de greu este să convingi un regizor să pună în scenă un text contemporan. Acest tip de text nu satisface ego-ul artistic al unui regizor, de aceea ei le evită. Dar am descoperit ca director de teatru că există o necesitate de a monta texte contemporane şi a le discuta apoi cu publicul, pentru ca acesta să înţeleagă prin teatru ceea ce i se întâmplă. Teatrul ca insituţie are datoria de a face asta. Am urmărit apoi întreg traseul lui Koltés şi am montat aproape toate textele lui, iar ca actor am înţeles că este o mare bucurie să aduci publicului un text nou.

- Vorbiţi adesea despre gustul pentru risc în artă. Este el la fel de important şi pentru o viaţă trăită din plin?

- Gustul e foarte important în viaţa artistică. În viaţa de toate zilele poţi să-ţi permiţi să trăieşti liniştit, fără mari complicaţii, la o intensitate moderată, să zicem. Dar în artă nu se poate dacă nu ai gust pentru risc. Riscul pentru mine înseamnă să nu refaci ceea ce ai făcut deja – asta poate fi valabil şi în viaţa obişnuită. Am făcut mult teatru, acum fac mai puţin, apoi m-am oprit ca să fac operă câţiva ani, apoi am trecut la film. Dar tot ceea ce face este, de fapt, o singură meserie, chiar dacă formele diferă: să spui poveşti care să atingă oamenii care le ascultă, să le fii ghid pentru trăirea unei ficţiuni. Dar trebuie să schimbi mereu perspectiva…Îmi place să schimb, îmi place schimbarea… De-asta am ajuns şi să fac film, destul de târziu în carieră. Iar la început nu aveam curaj, am fost foarte nefericit o vreme. Dealtfel, asta e ceea ce ştiu cel mai bine să fac… Abia când am înţeles că trebuie să fac pur şi simplu ce-mi place, să le dau timp actorilor mei, ca să înţeleagă ce doresc de la ei, abia atunci când m-am simţit liber, nu prizonier al unei industrii, a devenit foarte simplu să fac film. Aşa am reuşit să găsesc o notă personală în cinema.

- Aţi fost tentat să părăsiţi teatrul pentru că este o artă în pericol, aşa cum observaţi într-un interviu? De-asta faceţi mai ales film în ultimii ani?

- Cred că teatrul este în pericol, dar acesta nu este un motiv pentru a-l abandona. Dimpotrivă. Când ceva ce iubeşti e în pericol, lupţi ca să-l aperi. Şi nu e în pericol din cauza apariţiei cinematografului, ci televiziunea l-a ucis.

- L-a ucis deja?

- Da, aşa cred, fiindcă azi ai spectacolul la tine acasă. S-au construit alte obişnuinţe în viaţa de toate zilele, ai televiziune, ai filme pe DVD, totul la dispoziţie. Asta înseamnă că trebuie să faci lucruri cu totul excepţionale ca să convingi oamenii să iasă din casă, să plătească biletul, să rişte – fiindcă este şi aici un risc, iată – de a trăi o experienţă împreună cu oameni necunoscuţi. Şi nici nu mai sunt mulţi autori contemporani de valoare, din păcate. Când nu era decât teatrul prin care să te exprimi, când numai cuvântul avea forţa de a crea ficţiunea, erau mult mai mulţi autori, acum mulţi au abandonat această barcă… Apropo de abandon, şi el este o formă de a ucide.