Şi teatrul poate să fie „enterteinment”. Aceasta este demonstraţia pe care o face regizorul Victor Ioan Frunză cu cel mai nou spectacol al său, Nevestele vesele din Windsor, montat la Trupa „Iosif Vulcan” din Oradea într-o neaşteptată formulă de „soap opera”. Spectacolul, amestec concentrat de teatru şi muzică, e o trecere în forţă prin imaginarul contemporan, cu înglobarea miturilor secolului XX – de la Marylin Monroe la Elvis, Superman, Batman, personajele din Războiul stelelor, Harry Potter, Mickey Mouse, etc – toate reunite în balul mascat de la final. Cu toate acestea, el nu se îndepărtează prea mult de la morala shakespeariană, ci o expune într-un mod ce produce surprize în lanţ. Universul muzical stă şi el sub semnul aceluiaşi „mixtum compositum”, ce ţine loc de cunoaştere profundă pentru majoritatea oamenilor de azi, şi înglobează deopotrivă rock-ul cu accente dramatice, compoziţia corală (ce face introducerea în spectacol, după o „încălzire la vedere”, în formulă de teatru atelier), muzica disco, dar şi un episod hip-hop. Acesta din urmă e bine „asortat” cu graffiti-ul purtând semnătura Adrianei Grand, fiindcă şi la nivel vizual spectacolul e compus din repere diverse: de la graffitti la afişe-bannere stradale, până la „citate clasice” cum ar fi portretul „stil Gioconda” al doamnei Ford (Elvira Platon-Râmbu). Văcuţa şi viţelul construite din pet-uri de plastic par să fie chiar un simbol al artei contemporane, care poate lua naştere din orice, dar tot ele duc cu gândul deopotrivă la obsesia contextualizării şi la amestecul urban-rural exprimat recent de văcuţele colorate plantate pe străzile multor capitale europene în ultimul an.
Trimiterile contemporane nu lipsesc de la nici un nivel al spectacolului: oamenii lui Ford au costumaţia team-ului celebrei echipe de curse, medicul şi preotul se duelează cu floreta şi cu puşca, mesajul cu care Falstaff (Daniel Vulcu) vrea să le cucerească pe cele două bogate doamne, ca să iasă din încurcăturile financiare, e înregistrat pe casetă video, iar mesagerul o găseşte pe doamna Page (Suzana Macovei) bronzându-se la solar. Stilistica spectacolului, felul în care sunt construite personajele şi situaţiile în care ele sunt implicate ţin cont de ritmurile şi reperele vizuale ale lumii în care trăim: mesajul lui Falstaff e montat ca un fragment de telenovelă pigmentat cu tăieturi gen videoclip muzical, personajul însuşi seamănă cu un „star”, o aşa-zisă vedetă de care găsim azi pe toate drumurile, a cărei consistenţă rezidă doar în imaginea pe care şi-o cultivă. Frauda lui are în acest context o cu totul altă valoare, aluzie la frauda de zi cu zi a „vedetelor” autohtone, angajate „cu simţul răspunderii”, într-un trist comerţ cu imaginea.
Regizorul a cântărit bine amestecul propus, astfel încât să existe un echilibru între temele profunde propuse de textul shakespearian (balansul moral-imoral, libertatea individului, hoţia ca artă, gelozia pedepsită) şi traducerea acestora, transplantarea lor în contemporaneitate unde ele sunt la fel de valabile, doar că prezentate într-o formă accesibilă. Cu alte cuvinte, Frunză utilizează kitsh-ul pentru a-l revaloriza pe Shakespeare şi are curajul de a folosi un limbaj şi o stilistică tip telenovelă plus MTV pentru a monta o piesă a dramaturgului considerat la noi (şi nu numai la noi) intangibil. Atragerea acestuia în „noroiul cotidian” al zilelor noastre este un manifest, o declaraţie a artistului care înţelege să contrazică teoria teatrului destinat elitelor, opunându-i un tip de discurs teatral ce îşi asumă înglobarea elementelor ce compun cultura de masă, folosirea lor în vederea redescoperirii valorilor perene.
Frunză nu-l lasă pe pe Shakespeare să se odihnească în fotoliul pe care i l-a rezervat eternitatea ci îl trage de mânecă şi-l aduce în stradă, făcându-i cunoştinţă cu băieţii de cartier, cu patronii şi patroanele recent îmbogăţiţi, cu puştii de bani gata, răsfăţaţi şi idioţi. Deşi neantrenaţi suficient pentru acest gen de experiment, actorii orădeni fac faţă încercării, unii dintre ei (Richard Balint, Ioana Dragoş Gajdo, Alexandru Rusu) remarcându-se şi prin interpretarea live a partiturilor muzicale semnate de un membru constant al echipei regizorului, compozitorul Càri Tibor.
Acest Shakespeare Graffiti propus de Frunză e o formă de artă (revoltată, inconoclastă, denunţătoare şi incitantă), dar şi o luare de poziţie publică, o critică la adresa celor ce cred că lumea e bine să fie compusă din centru şi periferie, a celor ce cultivă ideea de marginalitate şi refuză să-şi apropie valorile acesteia. Nimeni nu e condamnat să rămână în afara culturii, vor să spună creatorii spectacolului şi e o datorie morală a artiştilor să se apropie şi de cei care, altfel, vor rămâne excluşi din jocul artei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu