În fiecare dintre noi se află mai mulţi oameni. Ce e conştiinţa, dacă nu un forum de dezbatere interioară, în care noi înşine devenim şi mediatori?
Era firesc, deci, ca o fiinţă al cărei motor este conştiinţa, o fiinţă ca Raskolnikov, chinuită interior, sfâşiată şi contorsionată să fie divizată în varianta dramatizată a romanului „Crimă şi pedeapsă” de Dostoievski – opera care a marcat pentru totdeauna istoria literaturii universale. Sunt trei bărbaţi pe scena de la Bulandra – unul năvalnic şi impetuos, gata de răzvrătire (Vlad Logigan), cel de al doilea mai slab, timid şi laş, gata să verse o lacrimă mai degrabă decât sânge (Relu Poalelungi), iar cel de al treilea echilibrat şi profund, parcă mai matur şi mai înţelept decât ceilalţi (Richard Bovnovski). Toţi trei se supun tentaţiei de a aduce în practică utopia, şi toţi, ca unul, după ce comit crima îşi ispăşesc pedeapsa.
Asumându-şi sarcina de a aduce în scenă „Crimă şi pedeapsă”, regizorul rus (trăitor în Statele Unite şi „naturalizat” în teatrul românesc) Yuriy Kordonskiy a dat dovadă de mult curaj şi a ştiut să scoată la iveală esenţa romanului. Kordonskiy propune o lectură foarte personală, decupând din „Crimă şi pedeapsă” tot ceea ce este relevant pentru omul de azi. Lasă deoparte multe lucruri – scene întregi şi personaje – dar concentrează în cele trei ore de spectacol o demonstraţie despre drama omului modern care, descoperindu-se pe sine şi lumea în care trăieşte, are nevoie de un sprijin pentru a ieşi din închisoarea propriei conştiinţe. Acest personaj este foarte actual azi, când lumea se împarte în oameni care ucid de dragul unei idei, crezând că pot trece peste vinovăţie şi oameni care se grăbesc să-i judece pe ceilalţi, care nu cred în acelaşi Dumnezeu.
Cei trei Raskolnikov sunt prinşi încă de la început într-o închisoare imaginară. Gratii luminoase sunt imprimate pe podeaua încăperii în care se află ei. Spaţiul de joc este, de fapt, o singură cameră, instalată în mijlocul scenei, cu pereţii sparţi astfel încât publicul, aşezat pe cele patru laturi, să vadă totul. Albul imaculat al resturilor de pereţi va fi mânjit cu sânge de un roşu în contrast nemilos, doar câteva dâre picurate simbolic imediat după crimă, persistente ca amintirea gestului fatal. Camera are trei uşi, adesea deschide simultan de cei trei, iar lângă fiecare dintre ele sunt aşezate câteva obiecte de mobilier, câte un scaun, o măsuţă, o ladă. Spectacolul are o arhitectură fragilă, dar puternică, de parcă pe umerii celor câţiva tineri, două perechi de cîte trei (personajele secundare fiind şi ele reduse la acest număr, sugerând Sfânta Treime) s-ar fi strâns toate greutăţile lumii, despre care ei vor să ne vorbească şi nouă. „Bolnavi, nevrotici şi surescitaţi” oamenii moderni – atât de asemănători lui Raskolnikov – îşi duc existenţa febril, într-un ritm accelerat, făcându-se zilnic vinovaţi de crima de-şi ucide „sinele vorbitor”, care le atrage atenţia asupra a ceea ce sunt şi asupra lumii din jur. Aşa ratează şansele de a de a face parte din categoria „oamenilor adevăraţi”, „stăpânii viitorului”, cum îi numeşte Dostoievski, cei care „împing lumea înainte şi o conduc spre un ţel”. Raskolnikov nu vrea să rămână „un om inferior”, aşa încât încearcă să-şi găsească drumul afară din această categorie ucigând, provocându-şi singur tortura, închizându-se în carcera propriei conştiinţe vinovate. Cei care nu vor neapărat „să spună ceva nou”, mai au o cale, pe care Porfiri (Sorin Leoveanu) i-o descrie simplu lui Raskolnikov: „Dăruieşte-te pe tine vieţii, fii un soare şi atunci vei lumina”. Dar trebuie să treci multe praguri până când să înţelegi că numai fiind tu însuţi ai şansa de a fi „un om adevărat”, fiindcă aceasta este cea mai dificilă, mai curajoasă dintre faptele omului. Mai există o cale de a „fii un soare”, iar Sonia (Anca Androne) i-o va arăta torturatului ei prieten: este calea credinţei, pe care tânăra femeie ne face să o întrevedem ca într-o vrajă, povestind simplu „Învierea lui Lazăr”, cu o Biblie uzată în mână şi cu o lumânare alături. Stă pe un scaun de lemn, de pe care se ridică mereu însufleţită, cu lacrimi în ochi, imagine a fericitului care nu se îndoieşte, ci se sprijină pe credinţă cu toată fiinţa lui, oricât de chinuită.
Sunt cu adevărat minunaţi tinerii actori aleşi de regizor pentru a duce la capăt o sarcină extrem de grea, trăirile condensate şi exprimate de ei fac posibilă traversarea unei vieţi în trei ore şi încarcă spectatorul cu gânduri pentru o existenţă întreagă. De aceea, spectacolul, greu de sensuri, nu e uşor de suportat pentru cel din sală care, extrem de aproape de spaţiul de joc, simte fiecare încordare nervoasă trecând prin propriul corp. Violenţa senzorială pe care o imprimă unele scene face ca experienţa acestui spectacol să rămână imprimată în memoria corporală a celui care a asistat la ea: biciul pocnind pe duşumea, când se povesteşte moartea căluţului, mărgelele roşii ale Soniei, rostogolindu-se pe jos, într-un moment atât de intens încât ţi se pare că ea şi-a sfâşiat singură carnea, imaginea celor trei Raskolnikovi în jurul femeii ucise, o compoziţie perfectă dominată de mâinile înălţate spre cer ţinând un topor…
E un permanent război al simţurilor controlat cu rafinament şi exaltare de creatorul acestui spectacol demn de orice istorie a teatrului modern.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu