Unii sunt de părere că este imposibil să scrii amuzant şi profund în acelaşi timp despre un fenomen cultural. Că râsul distrage atenţia de la lucrurile serioase şi „fură” cititorul în loc să-l pună pe gânduri.
Pentru mine, cartea Marinei Davidova, Sfârşitul unei epoci teatrale (editura Nemira, 2005), este exemplul perfect că lucrurile pot sta şi altfel. Am ştiut asta de când am pus pentru prima dată mâna pe volum. Era ediţia în limba rusă, mai mare şi cartonată, dar având aceeaşi fotografie pe copertă: un telefon mobil aşezat pe unul dintre fotoliile dintr-o sală de teatru. Era incredibil cât de bine sintetiza această fotografie ideea că „pericolul e aproape”, că teatrul ca artă traversează o epocă la finele căreia s-ar putea să nu mai existe sau să se fi transformat deja în asemenea hal, încât orice definiţie dată lui până acum să nu mai fie valabilă.
Şi imaginea şi titlul cărţii sunt de natură să îngrijoreze. Iar oamenii de azi au atâtea griji, încât ultimul lucru pe care şi-l doresc atunci când – din greşeală sau dintr-un vechi reflex – mai pun mâna pe o carte este să-şi ia o grijă în plus. Perfect conştientă de acest aspect, Marina Davidova – ascunzând într-o prezenţă fragilă, frumoasă şi cu un aer trist, un critic temut în teatrul rusesc, după cum am aflat la faţa locului – a găsit modalitatea cea mai bună de a-l ţine alături pe cititor: îl face să râdă. Îşi pune pentru asta „la bătaie” toată cultura ei – care e impresionantă – şi, ajutată de un spirit ironic fin, reuşeşte să spună lucrurile cele mai grave într-un fel care te încântă sau te face să râzi frisonat, de la caz la caz. Scriitoarea valorifică stilul jurnalistic, pe care de altfel, îl practică zilnic la Izvestia, pentru a găsi cele mai surprinzătoare imagini, pentru a face asociaţii neaşteptate şi nu se fereşte de cuvintele „tari”, pe care le aplică „sfintei scene” fără nici o remuşcare („teatrul, între bordel şi rezervaţie” e numai titlul unui capitol). Este nemiloasă cu teatrul ca fenomen şi cu oamenii lui, taie în carne vie cu precizie de chirurg bine antrenat şi, imediat după aceea, îi zâmbeşte „victimei” înţelegător, pentru a sublinia că nu are nimic personal cu cei implicaţi în această „afacere”, dar n-are deloc de gând să fie condescendentă cu cineva. Marina Davidova e mai presus de diagnostic, ea a făcut pasul înainte din rândul „practicienilor de rând” ai teatrului şi face o sinteză a decăderii acesteia la final de secol XX şi început de secol XXI. Nu îşi expune în acest volum ipoteza ei despre viitorul acestei arte, dar faptul că scrie atât de bine despre apusul ei, te face să o ierţi pentru asta. E bine să trăieşti clipa, cum spuneau cei vechi şi să te bucuri de ea, sau, cu alte cuvinte, ca să cităm, totuşi din autoarea pe care o recomandăm aici: „Trăim la capătul unei minunate epoci teatrale. Suntem martorii apusului ei. Nu ne rămâne decât să ne consolăm cu gândul că apusurile sunt, câteodată, uimitor de frumoase.”
Un lucru pentru care eu una rămân neconsolată, totuşi, este acela că despre teatrul românesc nu s-a scris încă o asemenea carte pe care, citind-o, să râzi şi să plângi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu